Nu e prima vară pe care mi-o petrec departe de blog. De altfel, întreaga natură a blogului meu s-a schimbat și transformat mult în ultimii ani. Am perioade lungi când nu scriu nimic, perioade scurte când adaug câte ceva… În fine, pot pune toate acestea pe seama propriei nesiguranțe și, mai mult decât atât, a unei oarecare indiferențe față de orice exprimare extra personală în mod oarece public. În definitiv, baliverne. Aș putea s-o spun cu mult mai nepoliticos, vulgar și cu mult mai adevărat: n-am avut despre ce să scriu, așa că n-am scris, și când am avut despre ce să scriu, n-am avut chef.WhoAmI
Adesea îmi petrec verile nefăcând nimic, chiar având tot timpul din lume, pentru a mă trezi spre sfârșitul lui august că am pierdut săptămâni importante și libere din viață topindu-mă din pricina căldurii și neadăugând nimic la piramida aceea grozav de enervantă ce-mi sugerează dezvoltarea de sine. Mă îngrop într-un pseudo-studiu ”recuperativ” până să-mi dau seama că poate am avut nevoie de acea pauză pe care, retrospectiv, o detest. Începutul de toamnă mă prinde însă întotdeauna cu un absurd chef de a face postări „extra-personale” și de a mă lăuda cu existența mea așa cum pot și eu mai bine. Când eram în liceu scriam foarte mult despre mine, deși habar nu aveam că o fac sau de ce o fac. Cineva ar putea spune că mi-am atins culmea suferințelor existențiale în perioada adolescentină. Nu cred că-i adevărat. S-ar putea să avem astfel de perioade pe tot parcursul existenței noastre, doar că ni se pare că devenim mai înțelepți cu vârsta și nu ne mai aruncăm atât de ușor și destructiv în tot felul de declarații, confesiuni, monologuri. Și, cine știe, poate că nu devenim mai maturi și mai înțelepți, ci mai fricoși, mai paranoici, mai împiedicați în grija noastră exagerată. Devenim „oameni mari” și nu ne mai putem comporta ca niște pici. Nu mai putem fi la fel de onești cum eram odată -nu doar din pricina diverselor impedimente sociale (dar și de altă natură), ci și pentru că nici nu mai știm ce înseamnă „a fi onest” cu adevărat; și dacă atunci când eram copii&adolescenți ni se iertau de la natură neglijențele atât de dure la adresa concetățenilor, cu vremea nu ni se mai trec atât de ușor cu vederea, cum nici noi n-o trecem altora. Brusc, atunci când spunem adevărul și rănim, o facem intenționat. Când eram un pachet de hormoni o făceam fără să vrem. Cine știe, poate că e adevărat.

Ne transformăm, e absolut necesar și normal s-o facem. Nu vreau să vorbesc despre nostalgia nu-știu-cărei perioade din viață. Nu mă caracterizează nici un soi de regret absurd -ce-a fost, a fost (din care trebuie să înveți ceva), te preocupi de ce este, având totuși în vedere întotdeauna și perspectiva a ceea ce va fi. O afirmație cum nu se poate de banală. Dar, ca s-ajung la subiect, că nu-i scopul acestei postări să vă vorbesc despre natura schimbării omului de la o etapă de viață la alta, ce vreau să spun este că blogul meu s-a schimbat mult în ultimul timp. Așa m-am schimbat și eu. Nu mai pot vorbi cu aceeași ușurință despre mine acum, dat fiind c-aș face-o conștient, și mi-e întotdeauna greu să vorbesc despre lucruri prea cotidiene sau prea actuale. Poate că blogul meu vrea mai degrabă să prindă o natură artistică -artistică ca la Oscar Wilde. Citeam în seara asta The Decay of Lying și-mi dădeam seama, lecturând, că mă proiectez și eu adesea tocmai printr-o astfel de perspectivă artistică; nu vreau neapărat să-mi transform existența în artă (și, dacă am făcut-o, am făcut-o inconștient), ci să vorbesc despre acele lucruri care-mi vin natural fără să fie nevoie să mă conectez întotdeauna cu actualitatea. Ceea ce, evident, nu e chiar ceea ce susține O. Wilde, dar am modelat perspectiva necesității minciunii artistice pentru beneficiul unei analogii sănătoase. Despre perspectivele mele filosofice nu vreau să vorbesc aici; mă simt vinovată gândindu-mă la afirmația lui Michel Foucault cu privire la filosoful ca jurnalist (până la urmă, n-aș putea să nu-i dau dreptate).

Așa că, n-am ce să fac, mă învârt. Uneori nu vreau decât să vorbesc despre ce-mi trece prin minte, relevant sau irelevant, să-mi etalez diversele creații artistice, și alteori nu vreau altceva decât să vorbesc, chiar dacă pe un ton cum nu se poate de subiectiv și adesea abastract, despre actualitate, despre ce se întâmplă, despre ce se întâmplă AICI (să încerc să fiu, chiar fără să vreau, acel ”filosof-jurnalist”, titulatură folosită în cazul de față doar de dragul referinței, departe de mine de a mă considera ceva atât de grandios). 

Posturile mele diferă. Nu există consistență. Nici foarte multă continuitate. Dar tot revin, și probabil voi reveni întotdeauna. Iar pentru cei care nu s-au dumirit încă, acest blog este un jurnal pricăjit și trebuie tratat ca atare. Nici un jurnal adevărat nu este cu adevârat consistent. Doar cele făcute cu precădere pentru a le arăta publicului sunt foarte cizelate în această direcție. Eu, din fericire sau nefericire, nici nu m-am hotărât în această privință.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image