Recitind „Metamorfoza” de Kafka: cum creierul meu a fabricat un final alternativ în care am crezut 10 ani

Am citit pentru prima oară Metamorfoza în liceu și mi s-a părut, ca multora dintre noi, una dintre cele mai cutremurătoare idei: cum să te transformi în gândac? Pe lângă faptul că ăsta ar putea fi un real coșmar, imaginează-ți însingurarea. Și, după toate însemnele, chiar un gândac de bucătărie? E absolut teribil. Nu citisem pe atunci Cursuri de literatură de Nabokov și nici nu mă gândisem că Gregor s-a transformat în altceva decât într-un gândac de bucătărie (avea toate însemnele benefice; Nabokov zice că, după descriere, e cu siguranță un cărăbuș, dar mai susține și că nici Kafka și nici Gregor Samsa nu și-au dat seama de acest aspect, ceea ce e pe-atât de delicios pe cât e de arogant). Toate acestea sunt nuanțe, în definitiv, poate că mult mai grav e ce urmează să vă povestesc în continuare… și, pentru aceasta, cred că ar fi mai bine să fi citit voi înșivă Metamorfoza pentru că urmează un SPOILER masiv despre final.

În orice caz, îmi aminteam foarte distinct finalul la „Metamorfoza.” Nu degeaba se spune că trebuie să recitim cărți. Face mare caz despre asta și Mortimer J. Adler în „Cum se citește o carte” când ne vorbește despre importanța recitirii în înțelegerea unei cărți. De fapt, așa înțelegi o carte, tot recitind-o, adnotându-ți, gândindu-te la ea. Așadar, dacă vrei să înțelegi, să studiezi, să aprofundezi ceva, trebuie să revii de cât mai multe ori asupra lucrului respectiv. Mai este și problematica dificilă a experienței că, odată citită o carte, ai rămas cu o anumită impresie și a o reciti înseamnă a rescrie această experiență și asta nu se întâmplă întotdeauna într-o manieră pozitivă sau benefică în raport cu experiența anterioară.

Sunt multe de zis —dar poate că sunt unele cărți de la care mai mult avem de câștigat dacă revenim, mai ales dacă nu este stilul cel care ne-a tulburat în mod profund sau elementul acela de mister/suspans care nu poate fi înlocuit. Gregor Samsa e un simbol care întotdeauna va reprezenta acest om transformat în gândac și care, la o revizitare, poate doar să se îmbogățească ca semnificație. Poate că da, poate că nu, mai departe de astfel de asumpții, eu aveam niște impresii foarte clare asupra Metamorfozei. Și una dintre ele privea în mod direct finalul care îmi plăcea foarte, foarte mult și pe care îl găseam într-adevăr tragic și un însemn disperat al aceleiași însingurări. Îmi aminteam exact, exact scena, cum Gregor coboară din camera lui, pe trepte, prinde ușa deschisă și, fiind hulit de întreaga familie, dispare în stradă, coboară înspre o canalizare și dispare pentru totdeauna din viețile lor —iar ei, desigur, își văd de viață, uitându-l complet, bucuroși să fie în sfârșit eliberați de acest parazit. Nu-mi puteam imagina cum va reuși Gregor să se adapteze vieții din exterior. În mod evident, nu avea multe șanse. Avea să-și piardă complet umanitatea? Să își uite familia și să se uite pe sine în mod iremediabil…? Niște perspective destul de dureroase. Îmi aminteam că am gândit lucruri în direcția asta când a dispărut Gregor. Așa că imaginați-vă stupoarea mea când m-am apropiat de finalul Metamorfozei și mi-am dat seama, pentru că n-ai cum să nu-ți dai seama, că Gregor Samsa nu va dispărea nicăieri, că n-o să fugă în stradă, ci că pur și simplu o să… moară.

O să moară și servitoarea bătrână o să se descotorosească de corpul lui într-un mod în care ne putem doar imagina pentru că nu ne oferă informația. Bietul Gregor moare singur și respins complet de familia lui care se pune la adăpost cu argumente de tipul „dacă acesta ar mai fi fost Gregor, nu ne-ar fi făcut să trecem prin toate astea.” A fost un mare șoc pentru mine să descopăr că în toți acești ani mintea mea, mintea mea grozavă, a fabricat un final alternativ Metamorfozei. Creierul meu a lucrat cu decesul lui Gregor Samsa până l-a transformat în ceva dramatic, dar cu siguranță, într-un fel, mai bun pentru bietul comis-voiajor. Încerc să-mi dau seama ce forțe divine au fost la lucru aici și cum am putut să mă las pradă propriului creier cu o asemenea ușurință. Nu pot decât să mă gândesc la lucrurile despre care vorbește Lisa Feldman Barrett în „Șapte lecții și jumătate despre creier” și să-i dau dreptate. Suntem capabil să transformăm imaginația în realitate, creierul nostru e cel mai mare aliat și cel mai mare dușman al nostru, în toate cazurile. E fascinant și un pic trist deopotrivă, mai ales că citeam cu indignare ultimele pagini și tot răsfoiam încercând să descopăr cu ce trucuri aveam de-a face… iată, în toți anii ăștia eu credeam că Gregor Samsa a fugit din apartament, când el pur și simplu și-a dat ultima suflare pe podea și servitoarea l-a făcut bucăți și l-a aruncat la gunoi sau în toaletă, dumnezeu-știe-ce-o-fi-făcut-cu-trupul-lui.

Cred că „Metamorfoza” e una din cărțile alea pe care trebuie să le citești măcar o dată în viață (și, spre deosebire de alte must-reads, e super scurtă și interesantă chiar dacă știi ce se întâmplă). Dar e mai cu seamă întotdeauna un prilej să te gândești la umanitate și singurătate, la schimbare și la modul în care funcționează relațiile umane. Cum totul se poate schimba într-o secundă și cum aceia dintre noi care se simt mai „alienați” întotdeauna sunt în pericol, chiar dacă nu se transformă niciodată în gândac. Destinul lui Gregor Samsa e tragic și avem de-a face cu o grămadă de simboluri (poate că cel mai dureros e cel în raport cu soră-sa care pare să îl înțeleagă cel mai bine, care e tristă pentru el, care înțelege din start că asta e o stare din care n-o să-și revină, dar care totuși, îl trădează). Cel mai interesant lucru pe care l-am aflat însă despre Metamorfoza cu ocazia acestei recitiri e că Franz Kafka spunea că insecta nu ar trebui desenată, că nici măcar nu ar trebui să se vadă de la distanță. În ediția de la Cartex pe care am citit-o eu, Lucian Pricop semnează un studiu introductiv despre asta („Insecta nu trebuie desenată”) și prezintă și o serie de coperte ale unor ediții importante ale Metamorfozei. Mi se pare foarte interesantă ideea asta, că nu trebuie desenată insecta. E un mesaj în sine care ar putea avea relevanță chiar la interpretarea Metamorfozei (și a însăși ideii de meta și metaforă, până la urmă poate ce contează cu adevărat nu este faptul că s-a transformat în gândac, poate că nici nu s-a transformat în gândac, ci pur și simplu singurătatea și faptul de a fi respins de ceilalți, de a nu aparține, ceea ce e o adevărată dramă umană, no joke).

Mi-a plăcut foarte mult să recitesc Metamorfoza și cred și că o să mai revin asupra ei. Cel mai interesant la cursul lui Nabokov despre care mi s-a părut ideea lui conform căreia Gregor ar fi de fapt un soi de cărăbuș. Nu mă pricep la insecte, dar cu siguranță că analiza lui are sens, în schimb caracteristicile lui Gregor-gândac par să indice că ar fi ceva de genul unui gândac scârbos de bucătărie. Mai departe de intențiile sau cunoștințele lui Kafka despre lumea insectelor, e un aspect semi interesant, un pic scârbos, în orice caz nu neapărat cel mai relevant pentru întreaga poveste. Dar un punct bun pentru începerea analizei Metamorfozei.

Cărți despre care am vorbit aici și pe care le foarte recomand ->

The star:

  • Metamorfoza, Franz Kafka, trad. Lucian Pricop, ed. Cartex.

Auxiliare:

  • Cursuri de literatură, Vladimir Nabokov, trad. Diana Geacăr, ed. Vellant
  • Cum se citește o carte, Mortimer J. Adler, trad. Doru Căstăian, Editura Paralela 45
  • Șapte lecții și jumătate despre creier, Lisa Feldman Barrett, trad. Deniz Otay, ed. Vellant.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *