pseudo-insomniac

M-am trezit în miez de noapte urlând. A fost un țipăt înăbușit: nu l-a auzit nimeni; chiar dacă ar fi fost cineva lângă mine, nu ar fi putut să spună că am scos vreun sunet… nu pentru că nu m-ar fi auzit (ar fi fost imposibil, dată fiind magnitudinea suferinței mele). Dar n-am scos un sunet -n-am putut; a fost o înăbușeală involuntară a sunetului (mi-e greu să zic sine, parcă m-aș trăda). Înăuntrul meu, însă, s-au spart toate organele interne (mă doare atât de tare încât nu pot să cred că e o metaforă). Tocmai din pricina acestei dureri interioare cred că mi-a fost imposibil să scot vreun sunet. Și stau în același întuneric al odăii cunoscute: mă întreb, de ce cred că este același întuneric? Ce mă face să cred că nu este altul? Și, spre oroarea mea, am un răspuns. Pentru că mă face să mă simt întotdeauna la fel de vulnerabil, pentru că mă face întotdeauna să mă descopăr cu adevărat și să îmi dau seama, frustrant și frustrat, disperant și disperat, că acesta sunt eu – că singurul lucru care mă definește cu adevărat este această spaimă de întunericul (care mă descoperă). Pentru că-mi dau seama în acest întuneric, aici unde nu este nimeni să vadă, la adăpostul propriei mele odăi, că nu sunt nimic din ceea ce par, că sunt doar o mască pe care o port zilnic, și parcă e totuși mereu o altă mască pentru că o uit pe cea pe care am purtat-o deja. Nu ajung niciodată la mine -și cred, oh, o cred cu disperarea cu care oricine altcineva poate să creadă ceva atât de fundamental, că nu o să ajung niciodată la adevăratul eu. Mai mult decât atât, mi-e teamă că nici nu există așa ceva.


Și atunci, ce pot să fac eu? Cine rămân eu? Ce rămân eu? Și de ce întotdeauna atât de singur în aceleași așternuturi, în aceeași odaie, în același pat, sub același întuneric care vrea să mă înghită în fiecare noapte în mijlocul celor mai febrile, insipide, totuși agonizante insomnii? Sunt singur -îmi repet stupid, aproape dau voce gândului, de parcă am voie să vorbesc singur în întunericul propriei odăi, de parcă faptul că nu mă vede și nu mă aude nimeni îmi dă mie dreptul să vorbesc cu mine însumi cu adevărat (când eu nici nu știu cine sunt -ce inconsistență; cum pot să vorbesc cu mine, dacă nici nu știu cine este acest mine?)

Mă gândesc din nou la ea, în întunericul acesta lipsit de minciuni, și totuși iluzoriu (care îmi dă totuși o speranță, distrugându-le pe celelalte toate). Îmi dă speranța, acest întuneric, c-o s-o revăd, c-o să se întoarcă la mine și o să mă facă să uit de toate aceste insomnii de care nu pot să scap de când m-a lăsat să îmi înfrunt singur propriile temeri. Uitasem. Uitasem ce înseamnă să nu mă cunosc, să nu știu cine sunt, să mă trezesc în fața propriei persoane și să trebuiască să scotocesc înăuntru pentru a descoperi ce este acolo, pentru a vedea de ce sunt așa și nu altfel. Oh, disperarea. Învățasem, când eram cu ea, să folosesc semne de exclamare. Le foloseam aproape cu înfumurare: în sfârșit puteam și eu să spun ceva cu adevrat, să dau glas unor gânduri care păreau mai degrabă ale mele decât ale unei creaturi pe care nu am cunoscut-o niciodată (eul ascuns undeva în mijlocul problemei mele de ființă). Acele semne de exclamare pe care învățasem să le folosesc și în scris și în vorbă erau excelente. Îmi dădeau viață. Desigur, toate astea le învățasem de la ea; singur, nici nu mai pot folosi un semn de exclamare. Și chiar dacă l-aș folosi, sunt absolut sigur că n-ar aduce cu sine nici un fel de emfază, nici un fel de exclamație de care ar fi nevoie.

Aș zice-o la fel de sec, poate mai fals ca niciodată: aș zice, uite, sunt eu! și aș folosi acest semn de exclamare, dar vocea mea ar suna sec, banal, plictisit, lipsit de viață, de parcă aș spune: uite, sunt mere în piață! dar și acolo ar fi mai mult entuziasm decât în ceea ce am formulat eu mai devreme. Normal că sunt mere în piață, pe-alea le găsești primele: și totuși, semnul de exclamare rămâne aici. Când eu spun: uite, sunt eu! așa, bine structurat cu semnul de exclamare, n-am spus de fapt nimic. Am spus doar: uite, nu știu cine sunt, nu sunt în stare nici să te mint pe tine, ceea ce e absolut fundamental în această societate pentru a putea supraviețui. Și deja am spus mult prea multe.

Mă întorc la țipăt. De ce am țipat? Suferința era mare… Mi-o amintesc vag cum se înfiripă pe sub pielea mea; dar organele cred că s-au regenerat, nu mai sunt sparte. Mă simt bine, așa, cel puțin din punct de vedere fizic. Nu mai transpir (aș zice ca un porc, dar nu știu dacă porcii transpiră cu adevărat). În definitiv, nu mai știu de ce am țipat: poate-am visat-o, sau poate c-am visat iar că sunt singur, sau poate că iar mi-am dat seama că nu știu cine sunt și că trăiesc într-un haos fără sfârșit, de care știu (așa cum știu că voi muri) că nu voi scăpa niciodată. Un lucru e destul de sigur, nu am visat nimic în legătură cu Hades astă-seară -și, oricum, asta nu mă înspăimântă niciodată.

Acum, dacă stau să mă gândesc serios, nici măcar țipătul meu înăbușit (deosebit de dramatic, trebuie s-o recunoașteți și dumneavoastră) nu are cu-adevărat esență. E doar un țipăt fără semn de exclamare. Am zis A. în loc să zic AAAA!!!! Acum știu că sunt pierdut pentru totdeauna. Sunt incapabil să-mi vociferez cum trebuie propria suferință. Risc să devin penibil. Dată fiind această banalitate a mea, nimeni n-are să mă mai creadă: nici pe cuvânt, nici altfel. Dar eu nu caut să mă creadă cineva; de asta nici nu împărtășesc cu nimeni nimic.

Și totuși, mă uit la mine din exterior (așa, metaforic, în măsura în care sunt capabil de asemenea act fioros) și-mi dau seama că par o legumă. De parcă Karenin ar încerca să spună lumii întregi că o iubește pe Anna Karenina. Nimeni n-o să-l creadă: toți vor spune că nu face altceva decât să se justifice, când lui nu-i pasă altceva decât de lume. Poate că e adevărat. Dar este, totuși? Uite, mă întreb, dar nu foarte obsedant, n-o iubește el totuși, în măsura în care cineva lipsit de pasiune poate să iubească? În măsura în care cineva (care nu știe să folosească cu adevărat semne de exclamare) știe să (se) exprime? Karenin o iubește pe Anna fără s-o știe și el prea bine, dar într-un fel foarte omenesc, egoist, și plin de defecte și neajunsuri. O iubește cu o iubire trecătoare și umană. Fără semne de exclamare; fără nebunii. Și nimeni nu-nțelege. Poate că nici eu nu înțeleg. Poate că nici eu nu mă-nțeleg… Știu că dacă voi încerca să dorm acum, nu voi reuși. De aceea îmi aprind lumina în cameră și-ncerc să citesc câteva pasaje din Shakespeare. Citesc rândurile superificial, nici nu știu ce citesc; așa că mă gândesc că cel mai bine ar fi să ascult niște muzică la fel de seacă ca și mine, care să ajungă să mă adoarmă prin lipsa sa de emfază și agresivitate.
Credeți că uneori n-aș vrea și eu să folosesc semne de exclamare? Dar ce pot să fac, dacă atunci când le folosesc par seci și false? Parcă nu sunt ale mele… Nu-mi aparțin, nu mă definesc și nici nu pot să mă definească vreodată. Uite, ca să dau un exemplu indirect, luăm situația de față… am început să-mi scriu gândindu-mă că vorbesc la persoana a treia despre mine, pentru a păcăli foaia și a-i da impresia că nu vorbesc despre mine.

Acum m-am uitat peste primele rânduri și-mi dau seama că m-am exprimat la persoana I încă de la început, involuntar, banal, sec, m-am oferit foii de parcă aceasta nu m-ar putea trăda, scrijelind pe întuneric rânduri. Și totuși, poate s-o facă mai rău decât altcineva: poate să-mi arate chiar mie, MIE, se-nțelege, ăstuia care habar nu are cine este, că totuși se gândește la sine mai mult decât recunoaște, că totuși se afirmă mai mult decât o înțelege, că totuși se asumă și pare că se înțelege mai mult decât vrea s-o admită vreodată. În fond, ce vrea foaia să-mi spună acum este: ești un mincinos; ia de te uită la tine ce mincinos ești! Zici că nu știi cine ești, dar doar despre cine vorbești? Juri că nu o să spui niciodată că ți-e dor de ea, și totuși o regreți subtil prin tot ce-ai scris aici. Și, mai mult decât atât! Lovitura sub centură, dragul meu: tu vrei să folosești semne de exclamare, dar ți-e rușine să spui că nu știi cu adevărat cum, că ți-e frică să nu te ia oamenii în râs, că ți-e teamă să te exprimi cu adevărat (așa cum crezi tu că ești cu adevărat, cel puțin într-un anumit moment). Ți-e frică, pare să-mi zică foaia, dar nu doar de ceilalți, ci mai ales de tine însuți. Ți-e frică de ce poți deveni; sau de ceea ce ești deja.

Mint, foaia are dreptate. Mint, mai ales, când spun că mă macină insomniile. De fapt, nu vreau să dorm; vreau să stau treaz și să mă gândesc. Nu, nu la mine în principal și la problema mea fundamentală cu semnele de exclamare (pe care nu cred c-am s-o uit vreodată), ci ca să mă gândesc la ea. Mi-e frică: dacă o să închid ochii și o să dorm, iar când o să mă trezesc nu o să mai știu cine este? Dacă am s-o uit? Dacă nimic din existența mea de acum, dacă nimic din ceea ce sunt acum sau din ceea ce voi deveni nu o să îmi mai amintească de ea. Mi-e frică să nu mă schimb atât de mult încât ea să nu mai existe. Și ți-e frică de asta, îmi spune foaia cu aceeași lipsă de gingășie cu care m-a obișnuit, pentru că deja ai început s-o uiți. Pentru că deja ai devenit uman. Pentru că deja ai renunțat să îți mai spui, ca o rugăciune, înainte să dormi, că dragostea ta e eternă, chiar dacă ea nu mai e cu tine. Te minți, și crezi c-o să te poți minți toată viața. Ți-e frică să nu fie altfel.

Nu știu de ce, dar îmi pare că foaia nu mai adaugă nimic, ci că se uită ironic la mine: numai atât; și prin privirea asta plină de ironie, profundă, a foii ăsteia de hârtie pătată de cerneală, mi se pare că-mi spune subtil: deja nu-ți mai amintești cum se simțeau mângâierile ei atente în fiecare dimineață. Și mă uit peste umăr disperat, de frică să nu îmi vadă cineva privirea înfricoșată. Un gest absurd. Eu nu-mi mai amintesc deloc de aceste mângâieri.

Ți-e frică, pare să mai adauge foaia, de data asta mi se pare că zâmbește batjocoritor. Ți-e teamă că odată ce-o să uiți de ea, o să te uiți și pe tine (cel pe care ea l-a creat). Și tocmai atunci îți dai seama că n-o mai iubești. Te gândești mai întâi la tine; la fel cum o face și Karenin atunci când Anna pare c-o să moară. E gata să ierte tot, știe că va muri. Dar ea nu moare.

Ea rămâne, rămâi și tu. Dar nu o să mai poți să fii niciodată același.

Mi-e teamă. Mi-e teamă ca această foaie să nu aibă dreptate.

 

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image