>printre cele și acele

>
Am prins obiceiul de a-mi confesa gândurile telefonului, le butonez de parc-așa am făcut de când mă știu. Nu am făcut așa, dar dintr-una și cealaltă am ajuns să fac diverse lucruri. Mi s-a spus că oamenii nu se schimbă (fundamental) și am ajuns, la un anumit nivel, să înțeleg, accept și să ader la această… teză (eu îmi zic că o pot numi teză). Însă, se schimbă pe ici pe colo, „în punctele esențiale”, vorba lui Caragiale. Esența, se prea poate să rămână aceeași. Dar se schimbă… se schimbă ea ninsoarea care se transformă în ploaie… se schimbă vremea, se schimbă privirea. Se schimbă toate, vin tot de acolo, din același fundament valabil. Dar particularitățile… vai, sunt cele care… duc la războaie, la dragoste, la ură, la pace și liniște, armonie, la haos. Particularitățile. Subiectivarea. Schimbările din detaliu, schimbările minime. Cele ce-s periculoase, astea-s. Și doar astea cele care merită, aparent. Fundamentul… fundamentul… de la fundament plecăm. Disecăm, disecăm în detaliu până ce ajungem înapoi la bază (baza întotdeauna aceeași). Dar observi cum… particularitățile sunt (sau pot fi) întotdeauna diferite. Iată schimbarea de care vorbesc.

C-o noapte-n urmă, printre pâlcuri de tutun, mă gândeam la mișcarea mâinilor pe masă. Priveam pierdută spre degete, spre mâinile care se mișcau (sau nu se mișcau). Mi-am dat seama c-o pereche de mâini care nu se mișcă e poate cea mai expresivă. Mâini expresive (am găsit mâini atât de expresive încât le priveam țintă, țintă (dar nu în gol). Interesantă mișcarea mâinilor (care părea independentă de trup, de oameni, și totuși… mâini care definesc un caracter -sau un soi de particularitate a caracterului). Aveam, să zicem, sufletul greu de un sentiment cunoscut și totodată necunoscut (poate schimbarea de care vorbeam).
Privind fulgi de zăpadă care cădeau de vai și amar de unde nu știm… încercam să prind fumul de țigară în mâini, dar îmi scăpa printre degete. Așa am descoperit că am mâini, că-mi plac, că deși-s independente, sunt ale mele. Câte poate omul exprima cu mâinile. E incredibil. Incredibil de fascinant (că nu mi-am dat seama până acum).

c-o noapte-n urmă, eu butonam…
Mâini independente. Mâini care se mișcă parcă fără trup. Lumina care-mi pare difuză și fum de țigară care se perindă peste masă. Pe sub masă. Prin masă și prin oameni. Priviri care se duc departe, se întorc… sunt priviri care se pierd în gol și trec de tine și de mine și de tot. Priviri care sunt ale tale, ale lor, ale lui și ale mele. Priviri care nu sunt ale nimănui.
Dar mâinile… Mâini independente care se mișcă. le-am descoperit când priveam masa căutând obiecte asupra cărora să-mi manifest angoasa. Mâini independente, se mișcă și se joacă. Gesticulează. O mână stă nemișcată la colț de masă și-și ține țigara între degete. Nu îți pleacă privirea de la mână. Mână care parcă stă și privește în hol. Nu se uită nicăieri, când de fapt observă totul.
Există o analogie paradoxală între mâini care se mișcă și îmbrățișează când se resping din priviri mute.

Prinsă de dorința de singurătate, privirea o țineam în gol în mod involuntar. Visam la pași făcuți prin zăpada așternută pe trotuar. Pași pe lângă Dâmbovița, privindu-mi ghetele cum se mișcau independente de trup. Dar nu. Stai acolo. Ești în fustă. Ești cu oameni. Nu vrei să pleci (îți înfrângi dorința de singurătate pentru că o poți dobândi oricum). Realizezi că, mai nou, dorința de singurătate a venit fără ca tu să te simți singur (tocmai pentru că nu te simți) și atunci îți vine să zâmbești (dar ai ochii obosiți și te dor încă obrajii de la râs).
Vai, cât se schimbă oamenii în doar câteva săptămâni sau zile sau ore sau secunde. Râzi, nu râzi, nu știu. Dar da, îmi zic totdeauna c-am dreptate când am (nu e un impuls pozitiv sau… mă rog nu e un imbold pozitiv spre a-mi întări încrederea în mâine -a o dezvolta sau a o pune la păstrat -sau, poate, cine știe, este).

Gând cuprins în prea multe gânduri. Gânduri care dădeau naștere altor gânduri în gânduri cuprinse în alte gânduri (și nu se materializau în rânduri, decât efemere, la nivel mental… hai să le numim proiecții involuntare ale creierului -imaginație excesivă).
Zice-se că omul scrie doar când e trist. Vai, ce descoperiri interesante mi-a fost dat să dezvălui sinelui. Că pasiunea pentru notat rânduri peste tot vine din altceva. Dacă e din mine, din oameni, din ce văd sau nu… habar nu am. E o nevoie imperioasă de a (și nu-mi vine, zău, să pun punct, nu-mi vine!)
Am descoperit că… oh, am descoperit un eu nemuritor în mine (pe care îl și o să îl exploatez până la refuz). Când creștem, aparent, ne dăm seama de lucruri ce ne-au fost complet străine până în clipa de față și ne gândim… ha, cât de simplu, cât de ușor și evident era lucrul respectiv. Și nu-l vedeam. Ne luăm mantia de pe ochi (un fel de mască ce ne acoperea cu totul și nu puteam să vedem în direcția respectivă din pricina-i…) o luăm, o dăm la o parte și vedem lumea. Că-i frumoasă. Că nu-i. De fapt tot este (și vin cuvintele de parcă le-ai mai spus și altădată…dar departe de mine astăzi fenomenul de deja-vu, departe).

Stele-ar răsări, 
Tu ai veni…
zice Cargo.

Eu nu zic nimic. Stau și ascult și privesc și mă bucur (cu ochi obosiți, încercănați) în dimineață fără soare când mai răsar doar fulgi. Fulgi care cad peste tot și se așează (cad și se așează peste tot).
Ți-e frică de stările de bine (sau ți-era). Îți dai seama că oricâtă dreptate avea Marin Preda, nu-ți vine să-i urmezi concepțiile ca bune de pus totdeauna în practică. Cunoaștem, da, fenomenul de carpe diem… dar acest „Trăiește clipa!” e mai degrabă… trăiește-o așa (așa fiind orice vrei tu, nu contează care tu, nu vorbim nici despre tine, nici despre mine și știm cu toții că cea mai mare prostie este generalizarea, și de aia o și folosim /oamenii sunt proști și aparent e bine să fie așa, că doar astfel pot evolua, ha).

Acum încep să mă depărtez de toate (scrisul e al meu, eu sunt a mea, apoi le dăm toate nimănui… sau nu) și privesc pe fereastră cum ninge. Ziceai că nu vrei să ningă (zice alt eu răutăcios și eu îi râd în față: nț, nț, că nu voiam, dar dacă primești, ai de ales între a te bucura și nu și e mai distractiv să).

please share if you liked it
0
Posted in: arhivă, vechi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image