preludiu la ‘de ce să citești’

Mie-mi place să citesc.

Când eram copil mic-mic, îmi plăceau doar basmele. Îmi plăcea să scriu compuneri, poezii siropoase, basme. Bălării. Citeam din cărticica aia semnată de Petre Ispirescu până mă săturam; nu mă săturam niciodată. De asta și de Legendele Olimpului. Fiecare cu fanteziile lui. La un moment dat, citeam tot felul de prostii romantico-erotice. Îmi plăceau. Târziu am început să citesc ”literatură bună” (m-am îndrăgostit și eu de Dostoievski, Kafka, etc, ca tot omu’). Într-o vară din adolescența mea netulburată, aveam insomnii, mi-era frică să dorm și stăteam să citesc poezii noaptea. Într-o perioadă încărcată emoțional, am citit Cum să uiți o femeie de Lungu care nu avea nici o legătură cu nimic din ce trăiam eu atunci. Dar mi-a plăcut. O profesoară la care țin mult, din liceu, mi-a spus că Numele Trandafirului  nu ar fi o carte pe care o displace în mod particular, dar că o asociază cu ceva (probabil) neplăcut din trecut. Poate o perioadă grea. Pentru mine, până acum, toate lecturile au însemnat ceva. Și sunt sigură că pentru oricine a fost la fel.

Când mi-am luat amendă în RATB pt că am uitat să compostez, reciteam În fața legii de Kafka din ediția aia mică și albă de la Polirom unde e și povestioara cu gândacu’ (adicătelea, Metamorfoza). În prag de examene la facultate, reciteam Lăpușneanul. Pe 6 decembrie 2016 citeam Saramago. Când l-am întâlnit pe I, mă dădeam în vânt după Lucian Blaga. Acum câțiva ani Drumeș mi se părea simpatic. Noaptea de Sânziene a fost faină când am citit-o, deși retrospectiv… Prima mea carte de filosofie mi-a destupat mintea; apoi am uitat tot ce am citit. Când am intrat la facultate, citeam Dostoievski și învățasem pe de rost, mai mult din greșeală, poezia lui Paul Verlaine L’automne (da, în franceză). Anul trecut citeam poezie japoneză în kanji chinuindu-mă cu dicționarul (tre’ să revin la asta și-mi plăcea așa de mult că îmi venea să o citesc tot timpul, Whenever I’m melancholy

Cotrobăind prin anticariate, am dat de Manon Lescaut pe care am cumpărat-o cu un aer complicitar. Când într-o aventură similară am găsit un volumaș care-i plăcea lui T., l-am ascuns la fel de complicitar printre niște cărți ca să-l găsim și cumpărăm mai târziu. Nu l-am mai găsit acolo…

Când am fost anul ăsta în clisura Dunării, mi-a crescut inima văzând o tipă râzând în hohote când citea o carte. N-am reușit să văd titlul, dar m-am chiorât în toate felurile să observ coperta.

Când am citit prima oară Ion, m-am înfiorat complet la scena sărutării pământului. Când am citit Desculț, mi-a venit să plâng, am căutat cu ardoare prin anticariate să cumpăr cartea că o citisem împrumutată de la S. -căreia trebuie să îi mulțumesc veșnic pentru toate cărțile pe care mi le-a împrumutat în liceu, chiar dacă i le aduceam obosite înapoi. Am așa un talent să obosesc cărțile, pentru că trăiesc cu ele fiecare cuvânt și uit să am grijă că nu suntem siameze.

Ah, da. Despre asta. Nopțile fără Caterina, un volum de povestiri scurte de-un autor român, nu că mi-ar scăpa numele, dar l-am uitat complet -probabil din cauza șocului. Am citit-o din scoarță-n scoarță cu plictis și-mi venea să o arunc pe fereastră. M-a învățat să nu mai citesc ceva ce nu-mi place DELOC, că și responsabilitatea asta față de o carte începută are și ea limitele ei. Și unde mai e respectul dacă pe toată perioada lecturii simți nevoia să arunci cărțuloiul pe fereastră, cu riscu’ să spargi geamu’? Eram în sufrageria părinților mei și o citeam în picioare, agitată, mergeam dintr-o parte în alta și mă enervam la fiecare cuvânt. Pentru că avusesem speranțe de la coperțile alea negre, întunecate, și de la titlul ăla absolut fabulos. Era o lectură păstrată frumos și cu grijă pe raftul ușor prăfuit (de, lenea 🙂 ). Era perfectă pentru ziua aia, de abia așteptam să o ronțăi cu un biscuite. Și am fost așa de supărată că-mi venea să sugrum volumul.

Am citit pentru prima oară Harry Potter la 20 de ani și mi-a plăcut de-am zis că mor. Prima pagină am citit-o de enșpe mii de ori de drag. Nu pentru că ar fi, obiectiv vorbind, o carte fabuloasă (deși, din unele puncte de vedere, chiar este). Ci pentru că mi-a mers direct la suflet. Era în vara aia când am fost la Iunia în vizită pentru o săptămână și m-am apucat să citesc pe tabletă; știam cât de dragă îi era cartea -m-a aburit până n-am mai rezistat și m-am apucat s-o rumeg. De atunci am recitit-o o singură dată integral (toată seria). Altfel, mai recitesc pagini și câte o carte când mă apucă și am timp. After all this time? Always.

N-am rezistat și am citit până și Nașul de Mario Puzo. Nu c-ar fi acum genul meu de lectură, dar atunci a fost tot ce mi-a trebuit. Plus febra de Agatha Christie (când eram în liceu, Poirot era tare la modă, și acum râvnesc cu gândul la lecturile de atunci pe care acum nu le pot regăsi -raportat la stare care e complet alta). Nostalgii.

Când am încercat să citesc pentru prima oară J. K. Jerome, Trei într-o barcă… nu mi-a plăcut. Dar am citit apoi Arta de a nu scrie un roman, tot de el, și m-am reîntors și la prima menționată. Și-am râs, mi-a plăcut. Poate și I. a avut un cuvânt de spus, știind cât de mult îi place, am zis să-i mai dau încă una sau vreo trei șanse. Complet. 🙂

Încă îmi amintesc încântarea cu care am citit Satyricon. Eram singură în sala de clasă, la liceu, și absorbeam. Împrumutasem cartea de la dna. profesoară de latină. Mi-am cumpărat-o între timp. Ca să fiu impertinentă, aș zice Petroniu rocks. Nu aș fi zis că o carte atât de veche s-ar potrivi cu sufletul unei persoane din generația mea. Sau poate tu nu ai fi zis. Ăsta e unul din marile mistere ale cititului. Și dacă îți place o poveste bine spusă, trebuie să citești neapărat The Shadow of the Wind a lui Carlos Ruiz Zafon. Și dacă nu o să îți placă, trebuie neapărat să îmi dai un (contra)exemplu de carte care face senzații cu story-telling-ul. Pentru că, believe me, e și asta o artă.

Mie-mi place să citesc.

Nu a fost mereu așa.

Nu pot să citesc mereu pe cât mi-aș dori.

Anul ăsta să fi citit per total vreo 12 cărți noi, n-am avut timp (baby and stuff, y’know 🙂 ). Am recitit altele, că nu m-am putut abține. Am tras cu urechea și la ce spunea un coleg de facultate acu’ ceva de timp, că nu ar conta cât citești, ci ce. E adevărat și asta. Dar pentru  cineva care iubește cititul, nu așa se pune problema. Vrei să citești mai mult ca să întâlnești și simți, nu ca s-adaugi titluri în lista de Goodreads.

Iubesc senzația aia de a trăi prin intermediul unei cărți CEVA. Orice. Oricât de mic sau mare. Ador când o carte mă surprinde, cum a făcut-o Harry Potter. Mă așteptam să îmi placă. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. Cum a făcut-o și Beckett cu Waiting for Godot. Cum au făcut-o multe. Cu iertare, până și Nietzsche, cu tot misoginismul lui. Sau Parmenide. Îți dă fiori, zău. Sau Minority Report a lui Philip. K. Dick.

Aud adesea, ”da, tu citești că îți place, dar mie nu-mi place,” (adicătelea am privilegiul să fac ceva cu efecte miraculoase doar pt că am norocu’ să-mi placă, să vezi ce greu era altfel să mă pun să citesc Frații Karamazov de Dostoievski doar ca să mă dau mare sau să învăț ceva). Ha? If you don’t like reading, you’re doing it wrong. Există atâtea genuri literare și atâtea cărți din care poți alege. Dacă nu îți place activitatea cititului, îmi pare rău. Pierzi ceva foarte frumos. Chiar îmi pare rău. Nu o spun cu răutate, ci pentru că simt că pierzi ceva minunat. Nu e ca atunci când mie îmi place înghețata cu cacao și ție cu vanilie și ne zicem reciproc ”nu știi ce pierzi”. E ca atunci când spui că nu îți place nici un fel de ciocolată. NICI. UN. FEL. DE. CIOCOLATĂ. COME ON. THAT’S JUST SAD.

I have a point, ca să zic așa. Toate perioadele din viața mea sunt legate de vreo carte sau alta -pentru că vreau să fie așa. Și pentru că una dintre cele mai mari frici ale mele din primul an de facultate a fost că mi-aș pierde pasiunea pentru citit. E ca și cum aș pierde o parte din mine. And I can’t do that. Cu toată episodicitatea și narativismul și alte, oricare moduri de raportare la sine, definire a sinelui, a ideii de a fi autentic etc etc etc, cu toate astea, indiferent de ce manieră aleg de a mă raporta la sine, cărțile nu pot ieși din ecuație. Am zis pe Facebook mai de mult (vezi, mod de referință complet original, ha-ha-ha, bine că nu e originar), am zis, zic, că eram neom, cititul m-a făcut om. Glumind, dar glumind serios, e cam adevărat. De asta, mi-ar plăcea să descoperi și tu cititul și să te dea peste cap. Doar într-un sens bun.

to be continued…

ps: ăsta e doar așa un teaser. despre subiectul ăsta vă voi vorbi în mai multe rânduri în perioada următoare.

ps2: for fun, puteți citi și asta, mică și anemică leapșă despre cărți.

 

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image