Privi cu groază zecile de documente pe care le avea de corectat și oftă. Nu se găsea în dispoziția necesară să facă nimic din toate acestea – erau, însă, îndatoririle peste care nu putea trece. Desigur, s-ar găsi câte cineva să spună că oamenii au întotdeauna de ales – chiar ea își amintea să fi spus aceasta în nenumărate rânduri. Și totuși, deși oamenii păreau să aibă întotdeauna de ales, se găseau uneori în fața unor situații fără ieșire. Fără ieșire în sensul în care dacă ar fi admis că au de ales și și-ar fi exercitat libertatea de alegere a lucrului respectiv, s-ar fi trezit mai târziu ca nemaiavând poftă de a face nici un soi de altă alegere. Atunci când ofta privind documentele pe care le avea de sortat, de citit și de corectat, nu se putea gândi că are de ales, ci că are doar o obligație pe care trebuie să o îndeplinească independent de voința sa și de plăcerile sau dorințele de moment. Desigur, cineva ar fi spus că tocmai într-un caz de tipul acesta a făcut o alegere: a ales să își facă treaba și să își păstreze slujba, deci a renunțat în mod conștient la plăcerea de a da documentele respective la o parte și a citi un roman.

Ei i se părea, însă, că nu exista mare alegere de făcut în situația de față -poate că și-ar fi dorit să existe, poate că nu și-ar fi dorit, cert e că în viziunea ei o situație în care poți alege presupune în mod necesar două fețe egale. Dacă ar fi putut alege, atunci orice variantă ar fi ales ar fi existat avantaje și dezavantaje, dar nici una dintre alegeri nu ar fi compromis-o în mod iremediabil (ori ar fi compromis-o amândouă, și atunci avea de ales între două așa zise rele). O algere, pentru ea, presupunea faptul că nu era doar liberă din punct de vedere al voinței să meargă într-o anumită direcție, ci și din toate celelalte puncte de vedere.

Ea nu era liberă să facă nici o alegere în cazul de față – dacă ar fi ales să nu își facă treaba, și-ar fi pierdut slujba. Nu era o alegere – ar fi fost un act de iresponsabilitate, sau o asumare conștientă a perspectivei șomajului.

Oftă din nou, oare pentru a câta oară în aceeași zi? Își făcuse un obicei neplăcut: ofta în fiecare zi, aproape involuntar. Era un viciu, o adicție din care nu mai putea ieși. Ofta, ofta, ofta – oare de ce ofta atât de des? doar pentru că îi făcea mare neplăcere să sorteze documentele, să le citească, să le corecteze, să facă tot ceea ce făcea în fiecare zi? Știa că nu era adevărat – când începuse această muncă, îi plăcuse la nebunie -poate încă îi plăcea… Se întâmplase, însă, ceva -se întâmplase ceva în drumul vieții sale care o făcuse să se schimbe aproape fundamental. Nu -nu să se schimbe, aceasta ar fi deja prea mult spus. Nu era vorba despre nici o schimbare în cazul de față -cel puțin nu fundamentală, nu o schimbare a ființei sale. Trecea printr-o perioadă haotică, își dădu seama -trecea printr-o perioadă infamă, din care nu știa cum să mai iasă. Intrase într-un act complet necunoscut, bizar și dureros și știa că avea să se sfârșească (trebuia să se sfârșească, doar să nu fi fost iremediabil de absurd, și atunci ar fi rămas pentru totdeauna prinsă de același fir subțire, aproape imperceptibil, dar care n-ar fi slăbit-o niciodată din strânsoare). Nu – era doar o… o situație neplăcută, un moment al vieții deprimant, un moment haotic -prin astfel de momente trec toți oamenii. Se găsesc într-un moment al vieții lor în care nu mai știu ce doresc, nu mai știu ce au vrut până atunci, și par să nu își mai dorească nimic altceva de acum înainte. Își fac planuri -bineînțeles că își fac planuri în fiecare zi despre ce vor face mâine, despre cum se vor schimba, despre cum își vor schimba modul acela vegetativ de existență și vor trece în sfârșit la partea activă, plină de veselie, a vieții.

Era o răscruce de drumuri. Nu știa pe unde s-o apuce – și în acest moment se simțea complet incapabilă să facă o alegere, să ia o decizie înțeleaptă. Se temea de toate deciziile pe care le luase până atunci – toate fuseseră aproape incoerente, marcate de o impulsivitate incontrolabilă.

În fiecare seară, înainte de culcare, se gândea la ceea ce va întreprinde a doua zi, la cât de multe lucruri era dispusă să facă, la ceea ce trebuia să facă (deși nu avea nici o tragere de inimă): își impune să se schimbe; nu, nu să se schimbe, ci să iasă din acea stare vegetativă în care intrase dintr-o prostie (nici nu-și mai amintea această prostie, și nici nu știa dacă și-o va mai aminti vreodată). Totuși, a doua zi nu se întâmpla nimic. Se găsea iar în aceeași deprimare fără sfârșit și era incapabilă să iasă din aceeași stare imposibilă. Renunța repede – deprimarea care o consuma agresiv, cu o rapiditate inumană, nu îi dădea vremea să-și reculeagă forțele și să lupte. Nu mai avea nici o ambiție, nici o forță de luptă – tot ceea ce îi rămăsese, tot ceea ce putea să facă era să se târască. Să se târască la nesfârșit… să se târască, să se târască, să se târască… și să spere că, într-un anumit moment sau altul, se va întâmpla ceva care o va împiedica să se mai târască, că se va întâmpla ceva care o va face să iasă din aceeași stare vegetativă și să devină din nou o ființă umană. Poate că nu fusese niciodată o ființă umană, poate că trăiese întotdeauna în aceeași stare vegetativă absurdă… și totuși!

Se apucă să lucreze la documentele sale – nu-și mai dădu nici un răgaz pentru meditații. În fond, își dădu seama rapid, erau aceleași gânduri din fiecare seară, aceleași pozne fără haz, aceleași insuportabile amintiri ale unei ființe umane complet străine față de sine. Nu era întâia oară când se găsea prinsă într-o nesfârșită suferință lamentabilă. Nu era prima dată când se zvârcolea în chingile strânse chiar de ea… nu știa cum reușise să o facă, nu știa nici când – existase o vreme în viața sa când nu experimentase deloc aceste simțăminte absurde. Cu mult înaintea adolescenței, și chiar o vreme în adolescență nu cunoscuse nimic din acestea, nu știuse însemnătatea și nici măcar existența unor asemenea sentimente, stări, emoții, disperări. Undeva, în mijlocul adolescenței fragile, a început să se simtă ca o epavă – ca o insuportabilă a cincea roată la propria căruță dărăpănată. Și totuși, era de-o absurditate grozavă: aceasta nu era altceva decât starea produsă de propriul său caracter morocănos. De parcă-n fiecare seară de joi trebuia să-și adune toate forțele pentru a se urî și a-și îndrepta cât mai acid și puternic acest dispreț față de propria ființă.

Poate că, cine știe, săptămâna viitoare avea să se întoarcă din nou la a fi vechea ea, nemorocănoasă. Sau poate, cine știe, era vremea să se accepte și să lucreze la sine, mai degrabă decât să se nege și să-și plângă de milă în mod absolut insuportabil.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image