>nu mă căuta în dimineți de ianuarie

>Nu mă căuta în dimineți de ianuarie că nu-s nicăieri decât aici.

Frig. Frig. Frig. Așa-ți îngheață toate, îți intră frigul în oase și te trezești că tremuri. E fum de țigară și lumină artificială. afară soarele nu se vede. Îmi plac diminețile în București, când te trăsnește o liniște soră cu Moartea. Dacă Moartea e liniștită (asta n-am de unde să știu) și mașini care trec pe stradă parcă surde. Surde, dar care se aud într-un fel de liniște absurdă (fără sens). Așa-mi pare zgomotul făcut în dimineți când soarele de abia răsare și întunericul se dispersă. Grr. Nu știu unde sunt, nu știu ce fac, mă uit și ascult de parc-ar fi prima dimineață pe care o prind (asta-i frumusețea, deși-ți zici că-s toate la fel, nu sunt, sunt atât de distincte și fiecare-n felul ei te trezește dintr-o amorțeală inconștientă a sufletului /sau trupului).

Nu, nu. Dar da, nu poți zice (dacă tot îți plac diminețile astea și ceaiul fierbinte și mirosul de tutun din țigara pe care n-o fumezi tu).
Să-ți amintești ziua de ieri din care nu mai voiai să ieși (beție cerebrală, hai s-o numim, să nu folosim dimineața termeni ca extaz sau agonie din pricina extazului, nț… astea nu se folosesc la ora 7:31/minciună, desigur, că poți să le folosești oricând dorești, dar hai să construim bariere ca să avem ce distruge mai târziu).

Nu mă pot sătura de cuvinte care vin, vin, vin. N-aș mai vrea să plece niciodată, așa că le las pe unde apuc. Și n-aș mai pleca de aici (încremenită, dar nu în amorțeală, e o stare plăcută care-mi face cu ochiul și flirtează de parc-aș fi cel mai atrăgător gând pe care l-a prins vreodată). Era cât pe-aici să trasez o linie de oftat (dar nu reală, ci doar la nivelul cuvintelor scrise pe blog), însă… na, că nu-mi vine. Nu-mi vine și basta. E atât de ușor să faci lucrurile natural, că nici nu mai vrei să încerci altfel. Dacă te obișnuiești așa, există pericolul să nu mai vrei să ieși niciodată din starea aceasta și după aceea… Dar lasă, de parcă îți vine ție să te gândești la asemenea lucruri la 7:35 într-o dimineață de marți. Nu, lasă, mai bine nu, că oricum a început să se lumineze și blocurile nu mai sunt învăluite de aceeași semiobscuritate fascinantă. Mă fascinează trecerea din noapte în zi (mă face să tremur doar gândindu-mă) și dacă stau să o privesc… mi-e c-o să orbesc de plăcere.
Așa-i de frumoasă natura, zic.

Mi-am ars limba cu ceaiul fierbinte (dar nu mi-e învățătură de minte și beau în continuare)
și pentru că n-aș vrea să termin postarea asta vreodată, n-am de gând să pun nici un punct

please share if you liked it
0
Posted in: arhivă, vechi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image