nostos

În seara asta am băut liniștită niște genmaicha și am citit câteva pagini din Ignoranța, o cărțulie de Milan Kundera. Știu, unii dintre voi veți spune că este un autor overrated și că a dat lovitura cu Insuportabila ușurătate a ființei care este o „capodoperă” comercială pe care toată lumea o citea la un moment dat -foarte en vogue, aproape de consum într-un anumit moment al răspândirii sale internaționale. De altfel, cine-s eu să vă contest astfel de opinii? Discutăm, nu aruncă nimeni cu barda. Sau… sau. Sau poate că ne atrage pentru un cuvânt cheie, care răsună la noi (într-o manieră sau opusul ei): comunism.

Dar mie îmi place Kundera. Nu pentru că aș avea ceva afinitate față de autorul ceh sau pentru tot ceea ce a trăit acesta sau pentru ceea ce scrie -în esență. Ci, mai degrabă, pentru cum o face. Și, totodată, citind din paginile cărților sale, îmi mai fuge gându’ într-o direcție simplă: omul ăsta a avut despre ce să scrie. Cu alte cuvinte, nu că unii autori nu ar fi avut ce să scrie pentru că nu au trăit/experimentat anumite momente istorice care să le fi dat drive-ul potrivit (deși, desigur, există și astfel de situații). Ci pur și simplu: Milan Kundera e (pare a fi) acel autor care și-a găsit un drive anume, impecabil, necesar pentru a-și crea arta; l-a găsit în realitatea trăită. Sau, poate mai departe de asta, nu-l putem privi altfel decât ca pe autorul ceh care își revarsă în paginile cărților sale ceva (oricât de mic) și despre nostos. Fie și teoretic. Despre reîntoarcere este vorba. Se reîntoarce, întortocheat, direct, subtil, nedirect, fabulos, nefabulos. La Cehia, Praga, la faptul-de-a-fi-ceh, la comunism. La existența sa „proprie și personală”.

O să ziceți, autori de teapa asta găsim pe toate drumurile. O fi, n-am interesul să sap în adâncuri pentru niște detalii care la ora asta (00:00) mi se par grosolane și ‘pe lângă subiect’. Ce-mi place mie la Kundera e că este real -nu pentru că tot ceea ce scrie este adevărat. Nu, foarte departe de asta. Ci pentru că odată ce am pus mâna pe o carte de-a sa, nu citesc amăgiri și fragmentări narative fără esență. Nu mă dezamăgește. E autentic prin faptul că folosește aceleași cuvinte uzuale și situații banale pentru a semăna sămânța unui sentiment anume pe care și-l interiorizează către noi -how weird and fascinating can that be?  Și-mi place în mod special pentru acel pasaj din Insuportabila ușurătate a ființei când Tereza încearcă sentimentul apăsător, sufocant de asemănare cu maică-sa. Când îl ia la mișto pe Kant în Sărbătoarea neînsemnătății. Pentru povestea lui Karel și Marketa din Cartea râsului și a uitării pe care am găsit-o mai grotească decât credeam că este posibil -pentru o poveste atât de banală.

Nu voiam să scriu despre Kundera. Voiam doar să mă laud cu momentele mele de liniște și ceaiul verde absolut relaxant. Dar, dacă tot am intrat pe acest făgaș,

 Cehii, pe lângă cuvântul nostalgie luat din greacă, au propriul lor substantiv, stesk, și propriul verb; cea mai răscolitoare frază de iubire în cehă este: styska se mi po tobi: tânjesc după tine; nu pot să îndur suferința provocată de absența ta.

(p.7-8, Kundera, M., Ignoranța, ed. Humanitas)

Ce ziceam eu despre subtilitățile și lipsa lor în literatura lui Kundera. Îmi place nespus de mult propoziția asta în cehă (neștiind ceha). E devastant de frumoasă tocmai pentru că reprezintă un ideal al trăirilor pe care mulți dintre noi nu-l vor ‘atinge’ cu adevărat în realitate. Sau poate, cine știe, aceia care trăiesc intens totul.

Eu sunt mărginită de istoria pe care o trăiesc. E vina mea; nu o trăiesc în mod prezent pentru că nu mă pot integra unui absurd inconsistent. Sunt invidioasă pe Kundera și pe maniera în care a putut să creeze. Nu sunt invidioasă pentru maniera în care a exprimentat comunismul și faptul că a emigrat, nici pentru simțămintele sale pentru propria țară ș.a.m.d. Mă simt ușor invidioasă pe el pentru că și-a luat trăirile și le-a transformat în artă consistentă -pentru că nu a lăsat istoria să treacă pe lângă el. O să ziceți, nu fac toți autorii asta? Desigur că nu.

Mai sunt invidioasă dintr-un anumit punct de vedere. Nu doar pe Kundera. Ci pe toți autorii în acest stil -real, adevărat, chiar dacă ficțional și mincinos. Pentru faptul că nu s-au lăsat inundați de absurdul inconsistent, sau ce-o fi ceea ce au trăit și trăim, și au reușit să ‘creeze’ consistență prin cuvânt. Chiar dacă, cine știe, se lasă consistența aceasta tot sub incidența unui oarecare inconsistent.

Vă mai scriu și altădată.

please share if you liked it
0
Posted in: existențiale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image