nimicuri mai vechi

Am avut astăzi o mică problemă cu niște fișiere și, făcând niște pseudo-reparații, am încercat să fac și niște curățenie în folder-ul meu de scrieri (știți voi, acolo unde-mi țin toate polologhiile sentimentale și lipsite de importanță pe care nu am ocazia și curajul să le împărtășesc cu lumea întreagă; sau, în fine, motivul e irelevant). M-am uitat așa, mai mult întâmplător, peste un nimic pe care se pare că l-am scris în 2013; citeam și mă întrebam, așa, cu o stupoare aproape falsă, când naiba am scris eu asta? Îmi amintesc vag, doar foarte vag, că mă măcina inconsistența într-o seară și am zis să mă eliberez într-o formă absurd de neconvingătoare, scriind o pagină despre nu-mare-lucru; dar în rest, mă minunez să nu-mi amintesc s-o fi scris. Deloc excepțională în esența ei, poate aproape banală, povestioara asta fără poveste, totuși cu personaj, are un artificiu de limbaj pe care nu-l folosesc niciodată, care mi-e străin (sau, hai să-i zicem exprimare): un mod de a exprima ceva pe care nu-mi amintesc să-l mai fi folosit atât de lipsit de profesionalitate și subtilitate. Dar, cine știe, calculatorul meu spune c-am scris nimicul ăsta pe 25 aprilie 2013, ora 19:04, așa că poate am și eu scuzele mele -cel puțin una: 2013 nu e acum, și cine-a zis că eu așa avea o identitate? Nu, dom’le, identitatea nu există.

În altă ordine de idei, că până acum n-ați văzut nici o idee, vă las aici alea câteva rânduri despre omul nervos pe care le-am scris într-o oarecare primăvară. Cu singura mențiune că, de obicei, nimicurile astea ale mele sunt mult mai lungi și mai agonizante; deprimante până la plictiseală, adesea, poate tot prin caracterul lor de nimic (și de a spune nimic). Și totuși, trebuie să trăiesc și eu cumva. Sau, cine știe, poate cineva ar spune că trebuie să mă exprim și eu cumva. Și care-o fi diferența în cazul meu (și poate și al altora), mă întreb?

omul nervos, aprilie 2013
ora 19:04

Starea de nervozitate nu îl părăsise în nici un moment. De ce oamenii sunt capabili de atât de multă furie, nu ar fi putut spune. Dar, pe de altă parte, nu ar fi putut explica nici de ce nu ar trebui să fie așa. Capabili de furie. O furie atât de puternic interiorizată în ființa sa, încât îl controla. Sau, cu timpul, ajunsese să facă parte din sine.

De multă vreme furia începuse să îl controleze. Îți amintea doar vag stările sale de calm. De armonie –spirituală și trupească. Acea senzație de armonie ce avea menirea de a –l transporta mai departe de întreaga idee de a fi. Ființa lui, sub tot conturul său vag, abstract, era dornică de armonie. Și totuși, prin ansamblul și descrierea ei exactă, se descoperea întocmai opusul: imposibilitatea de a se armoniza.
Paradoxal, modul în care își mișca pașii pe stradă nu semăna cu nimic din ceea ce ar fi făcut un om nervos. Un om nervos era un om bolnav. Unul coleric care își mișcă trupul aidoma minții sale: haotic. Fugind, cu pașii repezi, cu fața încruntată. Astfel este așteptat un om nervos –și citit de la primele gesturi ale sale. Însă el, mergând pe stradă, deborda de un calm aproape înspăimântător. Chipul lui nu exprima nimic: nimic mai departe de o lene și o plictiseală profundă, ucigătoare. Iar mimica sa era redusă la minim. Nu mișca mai mult din trup decât ar fi fost nevoie să o facă.

În fond, se controla el, mergând astfel? Poate că acea conexiune nervoasă care este menită să se facă –între minte și corp – nu se făcea pentru că el era anormal (sau îl lipseau anumite părți din corp care duceau la acest fenomen lipsit de sens). El era departe de a analiza un asemenea lucru, deoarece el era deja în posesia răspunsului. Mai clar, nici nu exista o astfel de întrebare în sine. Acest gest –de aparent control- nu venea de la sine, nu era un gest natural. Era un gest impus al omului nervos, al omului slab care s-ar fi prăbușit și ar fi urlat încontinuu pe trotuar. Se stăpânea – avea o putere de stăpânire trupească incredibilă. Mimica trupului său putea deveni absentă în orice secundă și-ar fi dorit: calmarea chipului, minimalizarea expresiei, ducerea până la absurd a unui control care, în esență, ar părea fals. Dar privindu-l din afară, nu inducea nimic – nimic din ceea ce ar fi putut presupune controlul. Părea un om plictisit –un alt om printre miile de oameni care se vântură pe străzi în toată lumea.

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image