Natsume Soseki și „poarta”

Natsume Soseki le spune studenților săi într-o zi că singurul mod bun de a traduce I love you în japoneză este prin sintagma Tsuki ga kirei desu ne (Luna este frumoasă/Ce frumoasă este luna, nu-i așa?) Așa o să exprime un japonez adevărat sentimentele „comprimate” în propoziția sugestivă din engleză. Încărcare poetică absolută. Când citești Natsume Soseki, trebuie să ai întotdeauna asta în cap. Asta și încă o idee, o idee mică: toate scrierile lui Natsume Soseki sunt profund înrădăcinate în copilăria sa marcată cel mai probabil de un sentiment profund de singurătate.

Tot Natsume Soseki e cel care scrie,

Tell me, do you know the feeling of being held fast by a woman’s long black hair?

Natsume Soseki, Kokoro

Nu cred că se pot spune multe lucruri despre Soseki fără a cădea într-un monolog banal. Despre Natsume Soseki nu vorbești, pe Soseki îl citești.

Totuși, să nu fim absurzi.

Am terminat de curând de citit Poarta (The Gate) și asta, poate mai mult decât Sanshiro sau Kokoro sau Botchan sau And Then mi-a atras atenția prin ceva fabulos. Dacă ar există o proză care să transmită într-un mod simplu, autentic, real, original, absolut natural ideea și conceptul de haiku, atunci cartea aceasta a lui Soseki ar fi candidatul ideal.

Cartea asta e un haiku sub acoperire. Unu, datorită încărcării fabuloase cu un miliard de sentimente apăsătoare transmise prin cuvinte simple și totuși absolut răvășitoare în esență, și doi pentru că… asta este, ca să-l parafrazez magic pe Kobayashi Issa (lumea de rouă este doar o lume de rouă/ și totuși):

Gazing through the glass shoji at the sparkling sunlight, Oyone’s face brightened. ”What a sight for sore eyes. Spring at last!”

Sosuke had stepped out on the veranda and was trimming his fingernails, which had grown quite long.

”True, but then it will be winter again before you know it,” he said, head lowered, as he snipped away with the scissors.

Natsume Soseki, The Gate, final page.

Sosuke și Oyone sunt doi oameni normali urmăriți de un trecut imoral (singurul lor păcat în fața spiritualității este pasiunea, responsabilitatea lor în fața societății omului este adulterul). Și-au asumat o existență banală (în sensul de ordinary) tocmai din pricina acestei pete morale care le călăuzește existența.

Un lucru îl va doborî pe Sosuke și îi va deregla existența banală în care s-a refugiat și pe care și-a autoproclamat-o cu modestie: realizarea faptului că timpul nu vindecă. Timpul se întoarce.

Ești un om mic și vulnerabil în fața destinului. Acesta încearcă să își găsească calea printr-o ședere scurtă la un templu budist unde călugărul Gido îi vorbește despre Cale aproape cu optimism. Sosuke nu află nimic, Sosuke nu reușește nimic. Doar se întoarce la realitatea sa pe care încearcă să o înfrunte. Dar află că pericolul s-a strecurat printre degete și își poate relua viața în tihnă.

A descoperit totuși un lucru absolut. Nu există tihna. Existența lor aceasta este: și poate că într-o zi va fi din nou umbrită de trecut; trecutul ce le aparține lor, lui Oyone și Sosuke care au împărtășit și împărtășesc încă o dragoste adevărată. Reușește să treacă Sosuke prin vreo poartă, metaforică sau altfel? Hm! Pe scurt, despre asta e vorba.

Pe lung, citește-l pe Natsume Soseki. Nu e o lectură fericită, e o lectură frumoasă (utsukushii, dacă vrei); el ca scriitor e un poet narator care sapă până în măduva spirituală a cititorului sensibil. E o lectură existențială fabuloasă care uneori doare. Pentru că s-ar putea să te regăsești și pentru că s-ar putea să te doară sufletul din mai multe unghiuri. Nu-i nimic. Asta înseamnă că ești uman, real, că trăiești și că ești viu, și faptul că o carte reușește să îți creeze stări (puternice, moderate, cum or fi) înseamnă că ești capabil de empatie. And that’s a good thing. That’s the good thing.