memoria și nostos

În Ignoranța, Josef este uluit, chiar oripilat, de descoperirea rândurilor scrise în propriul jurnal în adolescență. Minunat în mod neplăcut nu doar de conținut, dar și de faptul că, în esență, scrisul său și al adolescentului Josef sunt la fel, cu mici fluctuații date de maturitate -forma literelor rămânând însă aceeași. Își citește jurnalul cap-coadă și este rușinat de nerușinarea indvidiului din trecut. Îl reneagă în mod absolut prin gest, 

Josef începe să rupă jurnalul în bucățele. Gest probabil exagerat, inutil; dar simte nevoia de a-și exprima dezgustul; nevoia de a-l lichida pe mucos, ca nu cumva într-o zi (fie și numai într-un coșmar) să fie confundat cu el, huiduit în locul lui, făcut răspunzător pentru vorbele și faptele lui!

Kundera, M., Ignoranța

ed Humanitas, p. 75-76.

Memoria îi joacă feste. Nici măcar nu își amintește acele episoade care pe adolescent l-au entuziasmat, excitat, încântat. Diferențele dintre cei doi sunt mari (cel puțin dintr-un anumit punct de vedere, pe lângă lipsa experienței). Dar lui Josef nu-i vine să creadă, cumva, că adolescentul-el a putut fi atât de imbecil. Cu alte cuvinte, cam atât despre narațiunea de sine.

Cum poți să faci o narațiune a sinelui consistentă dacă memoria îți joacă feste? Josef nu doar că își reneagă trecutul, nici măcar nu și-l amintește! Are doar dovada scrisă a faptului că, da, într-adevăr, a fost un imbecil, dar refuză orice conexiune directă sau indirectă cu dobitocul care, în opinia sa, a devenit un om decent (mă rog, nu despre asta e vorba, nu fac studiu de caz pe Josef, nu mă interesează prea mult personajul). O să ziceți că adoptă o narațiune de sine episodică. Se explică pe sine prin mici sau mari episoade pe care le alege definitorii, secvențe, trăiește în prezent. Nu, n-o face. Aici avem doar o legătură strânsă cu memoria care joacă feste. Nu vreau să exclud orice posibilitate a unei narațiuni de sine consistente care să treacă prin trecut-prezent-viitor și să păstreze măcar o constantă în intenție. Nu critic poziția.

Nu, nu vorbesc despre nimic atât de complicat. Mă gândesc doar la noi, la fiecare dintre noi, și la cât de multe din episoadele vieții noastre ni le amintim cu adevărat așa cum au fost și (ne) construim pe seama lor. De pildă, poate că un eveniment pe care l-am considerat cândva important în mod real, acum nici măcar nu ni-l mai amintim -și totuși, ne-a determinat să fim cine/ceea ce suntem. Josef nu este deplorabil. De fapt, în comparație cu adolescentul Josef, cred că e un om mult mai bun, chiar dacă nu știm mai nimic despre el (rămâne egoist, dar este o trăsătură intrinsecă a naturii umane, nu-l putem acuza doar pentru atât’ lucru). Dar atunci ce valoare are trecutul în narațiunea unei persoane, a unui personaj? Cât de mult din ceea ce facem contează pentru noi cu adevărat? Și cât de moral este să ne aruncăm într-o episodicitate grosolană, aducând ca argument incapacitatea reală a unei ființe umane de a-și aminti?

Cum e omul egoist, mă gândesc la experiența personală. O scurtă notă. În liceu, la un moment dat, vorba pe care-o spuneam cel mai des era, „nu-mi pasă.” Și partea proastă e că I actually meant it. Eu nu mă uit ca Josef la adolescenta-eu -desigur, toată lumea știe că pe adolescenți numai de înțelepciune și calm nu-i poți acuza. O dojenesc și eu pe Ramona din trecut. Dar mă bucur că suntem diferite. Pentru că acel nu-mi pasă s-a transformat într-o atitudine mai echilibrată. Știind că dramatic nu este să îți pese de cineva, ci să nu ai pe nimeni alături de care să îți pese cu adevărat. Aia este dramatic. Nu că ar avea legătură cu viața personajului Josef -nu are absolut nici o legătură specifică. Dar are legătură cu nostos și cu ceea ce spune Kundera, simplist și banal, despre Ulise:

În cei douăzeci de ani cât a lipsit Ulise, oamenii din Ithaca păstrau destule amintiri despre el, dar nu-i duceau defel dorul. Pe când Ulise suferea de dor, însă nu-și amintea aproape nimic.

Kundera, M., Ignoranța

ed Humanitas, p. 30

Asta așa, ca un memo pentru cei care regretă trecutul într-o formă sau alta. Din prezent/viitor, lucrurile întotdeauna se văd cu alți ochi. Nu știu ce să zic despre narațiunea de sine, o voi lăsa pentru altă postare. Acum am treabă doar cu memoria care nu doar că amăgește în mod dramatic, dar este și tare șugubeață! Cât să te încrezi în ea? Și, mai ales, cât să te încrezi în tine prin intermediul ei? Josef avea dovada vie a comportamentului respingător al individului care a fost în trecut, și tot nu-și amintea nimic! A distrus memoria tocmai pentru că nu și-o putea însuși în veci.

Zic numa’! Și pentru că memoria este o sclifosită mincinoasă care-și schimbă pururi versiunea după interpret și situație (o oportunistă!) trebuie totuși să o căutăm întotdeauna la Adevăr și să vedem care și ce din ceea ce păstrăm este relevant pentru existența noastră. Acel nu-mi pasă al meu este cum nu se poate de relevant tocmai prin negarea sa. Dar de multe altele, nu-mi amintesc. Ca și Josef, n-aș vrea să fiu ținută responsabilă pentru acel eu-trecut care greșește sau se face de râs. Sau mai bine, cum zice Ted Mosby în How I met your mother: let future Ted handle that! Let past me handle that. I-ote, episodicitatea grosolană dă roade 🙂

Așa că-l înțelegem și pe Josef de ce și-a rupt carnetul. Pfu, nostos-ul e treabă serioasă. Și știi de ce? Pentru că o treabă perpetuă. Un opt orizontal. Nu se duce, orice-ai face. E așa o ‘chestie’ care trăiește și-n trecut, și-n prezent, și în viitor (metaforic, na, nu-mi săriți în cap). Și e mereu legat de memorie. Și știm și noi cum e memoria… o dezmățată (voiam să scriu o doamnă-n mov, dar știți bancul?)

Sau… Sau?

 

One Comment

  1. Pingback: retrospectivă literară 2017 | de vorbă cu sine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image