Masca

Lămpile solare se stinseseră de o oră. Soarele încă nu răsărise. În bezna din cameră, își trecu mâna peste gât. Avea degetele înghețate. Fierbințeala zilnică dintre picioare o ignoră. Ochii lui urmăreau punctul fluorescent din colțul încăperii, ghidul pentru restul mișcărilor. Se dădu jos și merse la baie. Nu trase apa, nu erau încă încărcate rezervoarele. O făcea de obicei seara, când ajungea înapoi.

Se spălă cu apa rece din ligheanul umplut de ieri. Nu ar fi zâmbit într-o oglindă nici dacă ar fi văzut-o. S-a spălat pe dinți, un reflex impus. Apoi și-a exersat expresiile în oglinda pe care nu o vedea. Ar fi putut să se folosească de lampa pe baterii, dar la ce bun. Adevărul, acest cuvânt pierdut în semnificație, adevărul era că-i plăcea să-și spună această poveste a întunericului de dimineață când nu-și găsea chipul în beznă. Zâmbetul lui ar fi fost oricum strâmb.

Înainte să iasă, și-a pus masca. Masca care îi acoperea întreaga față, doar ochii puteau fi zăriți prin ocheadele decupate în rotund parcă grosolan; o insultă. Ceva crud și vulgar ce nu ar fi trebuit să se vadă, ca un om fără piele. O nuditate gratuită și șocantă. Ochii lui verzi singuri în fața lumii.

Masca era de o eficiență tulburătoare. Filtra totul. Nu lăsa nimic să ajungă la fața lui, la chipul palid și nebărbierit, la frumusețea dinților perfect albi, doar pentru că nimeni nu-i vedea, nu însemna că nu puteau fi perfecți. Dinții îngălbeniți de fumat erau o legendă a unui trecut isteric, acum exista tratament pentru tot, mai ales pentru că toate se făceau la domiciliu în siguranța propriei singurătăți.

Nu era tulburat când călca cu bocancii de cauciuc străzile, străzi măturate mecanic și totuși vinovate de a fi la îndemâna tuturor. Frici neverosimile. Masca lui filtra totul, chiar și existența. Pe străzi nimeni nu stă, totul este în mișcare, totul e regulamentar și funcțional, vehiculele opresc scurt și pornesc repede. Oamenilor le place să meargă pe jos sau să nu meargă deloc.

Pentru a ajunge la locul de muncă, traversează piața. Nu fluieră, deși prin mască ai putea face totul, mai puțin să ajungi la ceilalți. Piața era plină de aceleași măști. Oamenii vorbeau între ei. După tonalitate, agitație, limbajul corporal, toate aceste tehnici bine cunoscute îți dădeai seama cine făcea ce. O discuție amicabilă, o negociere agresivă, o ceartă fără concluzii benefice pentru negustor, o evadare constantă a apropierii fizice.

De aici își făcea cumpărăturile în fiecare penultimă zi din săptămână: tutun pentru rulat, foi dezinfectate și sigilate, legume compartimentate în caserole ecologice din bambus sau pânză, desigur dezinfectate, paste fără gluten, frunze de varză speciale pentru melcii din acvariul lui și, bineînțeles, pastile reciclabile pentru bazinul de filtrat apă. Dar azi nu era sâmbătă.


Trecu pe lângă negustorii cunoscuți. Ajunse la ultima tarabă pe care scria mare, BOCANCI DE CAUCIUC. Ochii ei erau întunecați, doar albul o delimita de restul ținutei. Membrana oculară care le definea umanitatea și, mai ales, nefirescul. Întotdeauna i se păruse grotesc, în special la această femeie cu ochi negri, mască neagră, îmbrăcăminte neagră. Marcă standard, pentru cea mai sigură călătorie în exterior, auzise reclama de multe ori la podcastul local.

Nu zise nimic trecând, privind-o. Femeia se uita la el, fără să-l valideze.

– Nu-i de tine, a zis când el s-a oprit. Pleacă. Nu se simțea nici o exclamare în tonul ei.

Ar fi putut să nege, dar nu o făcu. În schimb, zise:

– O să mai trec diseară. Gândește-te. Pot plăti.

Femeia râse. Îi auzi cuvintele în spate, dar se decise să le ignore. “De parcă despre plată ar fi vorba.” De parcă nu știa și el.

Ziua de lucru nu îi adusese nimic nou. Opt ore în fața ecranului mare. Monitoriza buna funcționare a rezervoarelor de apă. Nu era mare lucru de făcut, doar de privit ecranul și intervenit cu un apel la alt departament când ceva era în neregulă. Calculatorul putea face totul. De hrănit se hrănea cu suplimente sub formă de bomboane colorate, totul prin mască, folosindu-se de mănușile sigilate. Se spăla pe mâini la fiecare oră cu săpunul antibacterian cu sistem senzorial. Totul era, oricum, dezinfectat aici. Iar el lucra singur. Un singur om într-o încăpere de 130 de metri pătrați plină de ecrane cu matrix-uri și imagini video cu rezervoare de apă. Cineva, undeva, trăgea apa la closet.

Femeia parcă-l așteptase în pragul tarabei cu bocanci. Era acolo, uitându-se la el, dând din cap că nu. Ar fi întrebat-o disperat, de ce nu? Ea parcă îi citise gândurile.

– Nu-i de tine. Aici vin doar cei care nu mai vor nicio șansă. Du-te.

Voce fără forță exclamatorie.

I se încleștase maxilarul sub mască și își imagină pe loc cum o dezbracă în piață, cum îi dă mai întâi masca jos și o sărută pe gură. Doar simplul gând l-a excitat și totodată i-a provocat greață.

A apucat-o de braț înainte să-și reprime impulsivitatea. A strâns-o de încheietură. Bătăile inimii i le controla un aparat care nu făcea față. Sub mască, își strivi buzele în dinți. A atins-o cu mâna goală. Ea s-a smucit cu o forță neghicită. Dar înainte, ochii ei s-au năpustit asupra lui. N-a zis nimic, doar l-a privit. Scârbă. A înghițit în sec. Ochii ei parcă se deschiseseră la culoare.

Incapabil să mai zică ceva, timid din setări sociale, plecă. Nu spuse la revedere, oamenii ăștia nu foloseau această formulă. Din ochi nu-i poți citi tăietura bărbiei, încrețirea buzelor. Îi construise mental o față hibrid, o mască împletită cu ochi.


Acasă aprinse toate luminile. Nervos. Doar după ce dezinfectă totul. Ușa se închide automat. Nu are clanță. Se dezbracă. Se uită la propriul trup în oglindă. Plin de tăieturi. Apropierea de celălalt se face prin laborator. Totul e perfecțiune igienică. Mai există și persoane ca ea, pătate de vărsat de vânt, victime probabile de Zona Zoster. Sau altceva. Compromisă.

Nu știe cât tânjește să atingă o piele, să sărute o gură, să privească o femeie cu dinți galbeni și unghii mânjite de noroi, să fută pe cineva fără să-i știe codul cromozomial. E singur.


Dar mâine o să-și pună din nou masca și o să iasă.