jumătate de suflet

N-am să-ți spun nimic

și poate nici tu n-ai să-mi mai spui nimic mie. O să fim doi străini care, trecând unul pe lângă altul, se vor recunoaște fără să-și vorbească. O să fie trist -nu pentru că ne vom ignora, ci pentru că noi vom fi cunoscut un soi de intimitate pe care nimeni altcineva n-a cunoscut-o (tu vei știi despre mine lucruri pe care nimeni altcineva nu le va ști vreodată; iar eu te voi înțelege pe tine mai bine decât oricine altcineva). O să fie ironic că noi, deși perfect cunoscuți, ne vom preface a fi complet necunoscuți. Vom trece unul pe lângă celălalt și vom simți căldura trupurilor -vom simți vibrația care ne-a ținut întotdeauna aproape și care ne-a împiedicat adesea să ne spunem „la revedere”. Și nu vom face nimic -vom continua să mergem mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta-i ironia cu toți oameni care s-au apropiat cu adevărat unul de celălalt; că, despărțindu-se, se ignoră până nu mai știu nimic unul despre celălalt. Doar acea clipă a trecerii unul pe lângă celălalt se menține ca cea mai vie și stupidă ironie care poate să existe vreodată. 

– Ce faci?

Ridic privirea doar pentru a întâlni ochii curioși ai Mariei. Nu vreau să-i vorbesc, dar mi se pare că nu am de ales – se uită la mine de parcă dorește cu adevărat să-mi vorbească (deși eu știu că e o minciună; ar vorbi cu oricine, nu are stare, vrea să se descarce). Stau câteva secunde fără să clipesc, mă uit la ea cu neprefăcută indiferență, încercând din răsputeri să-mi reprim un oftat. Nu reușesc, și-n cele din urmă o-ntreb eu pe ea ce face. Și, ca de obicei, îmi vorbește zece minute fără să respire.

Sunt bucuros când Mircea se apropie de noi, s-așază pe-un scaun și-ncepe el să-i asculte polologhia Mariei. Mă întorc la caietul meu și citesc ultimele rânduri, simțind nevoia să le șterg -nu o fac, în cele din urmă. La ce bun? Poate ar fi mai bine s-arunc întreaga foaie… Dau pagina, țin stiloul apăsat pe pagină, dar nu-mi iese nimic. Nu mai am chef -Maria mi-a stricat toată dispoziția. De altfel, poate că ar fi fost mai bine să rămân în casă și să mă fi gândit la toate fleacurile acestea pe care simt nevoia să le înșir fără voie pe-o bucată de hârtie pe care oricum o voi arunca. La ce bun? Nu-i nimic bun în orice fac.

Mi se pare că viața se scurge pe lângă mine fără ca eu să încerc vreodată să o prind și să fac ceva cu ea. Ceea ce nu e adevărat – o prind constant, încerc s-o învârt pe toate părțile și să o modelez după cum mi se pare că mi-ar prinde mie bine. Uneori, deși poate mult prea rar, încerc să mă modelez eu după lumea în care trăiesc. Eșuez în ambele cazuri destul de lamentabil. Poate că m-am născut prea trist pentru a încerca -poate că deprimarea care mi-a mâncat sufletul ani de zile nu îmi mai permite să cunosc altceva afară de această stare de angoasă. De ce? Întrebarea e mult prea complicată – nu am nici o șansă să răspund, nici măcar să încerc. De altfel, această apăsare mă urmărește la fiecare pas. Nu știu și nici nu vreau s-o mai numesc și redenumesc. Poate c-ar fi mult mai bine să uit și să scap din acest haos. Numai de-aș putea. Știu că e imposibil -sunt dependent de această stare; e singura care mă definește.

– Fata asta nu tace niciodată!

– Nu prea tace, îi confirm lui Mircea, privind spre Maria care conversează acum cu Harry, barmanul.

– Oricum, tu ce-ai mai făcut? Nu te-am văzut de două săptămâni.

– Nu prea multe.

Îi ascund faptul că mi-a fost prea scârbă de lume pentru a mă vedea cu cineva – cu oricine altcineva. Nu-i spun că am stat ascuns în odaia mea pentru două săptămâni, am fumat ca un obsedat și am scris fără oprire pagini peste pagini pe care acum mă gândesc serios să le ard și să termin cu toată această suferință netrebnică, de altfel redundantă. Ce sens ar avea s-o fac, însă? Astăzi n-am chef să mă plâng -n-am chef nici să vorbesc prea mult. Poate c-ar fi fost mai bine să mai rămân ascuns pentru câteva zile…

– Oricum, nimic interesant. Dar tu ce ai mai făcut?

– Ei, știi și tu, am fost la spital, nu am liber aproape deloc; și salariile-s mizerabile.

Dă paharul de bere peste cap și-i face cu mâna chelnerului să-i mai aducă una. Pare obosit, dar după toți anii de facultate în care nu l-am văzut niciodată odihnit, asta nu mi se pare ieșit din comun.

– Da’, poate-o să fie mai bine peste câțiva ani…

– Mai bine n-o să fie niciodată. Poate-o să fiu eu mai bine; asta-i altă discuție…

Aș fi vrut să-l întreb mai multe despre ce vrea să spună, însă Maria se întoarce veselă la masă și continuă discuția despre noul ei doar prieten, cu care este prietenă și-atât. După mai multe relații eșuate, Maria s-a decis, în cele din urmă, să își facă un prieten bărbat, așa cum a văzut ea că se întâmplă în unele filme. Nici unuia dintre noi nu-i trece cu adevărat prin cap s-o întrebe dacă s-a gândit vreodată să transforme acest posibil ”prieten” bărbat în amant. De altfel, nici nu ne interesează atât de tare, deși o preferăm pe Maria veselă care vorbește tot timpul, decât pe Maria distrusă care nu se oprește din plâns.

Sunt prieten cu oamenii ăștia de prea mulți ani -nici nu-mi mai amintesc când a început totul, și nici nu știu cum de supraviețuiește această prietenie lipsită de profunzimi până astăzi. Poate că, neștiind cum și de ce, noi ne potrivim și știm să fim unul în preajma celuilalt. Mircea mai scoate o țigară și-mi întinde și mie una. Am și eu pachetul meu, dar n-am de gând să-l refuz -în fond, mi-e prea lene să-i explic de ce-l refuz când el stă cu mâna întinsă la mine, pachetul ținut leneș între degete.

Mi s-a făcut scârbă de scris, și deși nu am poftă de vorbă, parcă mai degrabă mi-aș asculta prietenii cicălindu-se. Și ziua asta are să se sfârșească ca oricare altele. Eu am să mă duc acasă, am să mă arunc în pat și, după ce o să încerc timp de 60 de minute încheiate să ațipesc, o să mă dau jos și-o să încep să scriu lucruri pe care o să le detest. Poate-am să văd și un film despre nimic și cum poate acest nimic să distrugă viețile oamenilor; spre dimineață, mi se va face prea somn pentru a mă mai gândi și voi adormi pentru câteva ore prăpădite, înainte să merg la slujba căreia i-am vândut jumătatea de suflet pe care cică s-ar putea totuși s-o dețin. M-am săturat, dar nu-mi vine să mă plâng. O să mă întrebe, ”de ce anume te-ai săturat?” iar eu o să răspund ”de viață m-am săturat”, iar ei o să îmi râdă în nas, pentru că știu și ei (la fel de bine ca și mine) că-mi place să trăiesc și nu am de gând să-mi schimb obiceiurile. Poate că nu sunt altceva decât un om amărât care adoră să se turmenteze singur.

– Da’ tu ce ești așa secretos? N-ai zis mai nimic de când ai venit.

– Ei, îi răspund eu Mariei cu un zâmbet neprefăcut, m-am cam plictisit.

Ea-și dă ochii peste cap, își trage scaunul mai aproape de mine și începe să-mi vorbească despre cum eu întotdeauna am fost un plictisit și jumătate, despre cum eu niciodată nu vreau să mă deschid lumii și că de aceea mă chinui singur ca un păcătos să mă adâncesc și mai mult în păcat -zâmbește cu subînțeles, ea nu-i de fel credincioasă. Mircea începe să râdă, iar eu continui să zâmbesc ascultând-o pe Maria vorbindu-mi despre jumătatea mea de suflet de care trebuie să am grijă, să n-o pierd și pe-aia, chiar dacă nu e vina mea că m-am născut incomplet.

– Eu cred că s-a născut cu prea mult și, neputând să suporte presiunea, a explodat.

Maria râde.

– Nu, nu, Mircea, nu fii absurd. El e un soi de poet cu jumătate de suflet. Se urăște pe el, urăște toată lumea, dar îi place viața într-un mod ciudat și greu de descris. Să nu mai zic că-i place și de noi -imaginează-ți ce turmentat e noaptea, în veșnicile lui insomnii, gândindu-se că „bă, da’ mie chiar îmi plac Mircea și Maria. Ce-oi fi așa prăpădit?”

Nu pot să nu râd; mă-ntreb cum mă cunosc atât de bine acești oameni. Cu multă vreme-n urmă am lăsat să-mi scape că sunt un om fără suflet: nu trăiesc cum trebuie pentru că-mi lipsește sufletul, de aceea nu am tragere de inimă și sunt o epavă. Nu m-au contrazis, deși au ridicat amândoi din sprâncene la  momentul respectiv. S-au înțeles chiar atunci, poate că din priviri, să-mi spună că eu am de fapt o jumătate de suflet. De atunci, eu am rămas același Vladimir cu jumătatea de suflet. N-am de ce să mă plâng, s-ar putea să fie singurul lucru adevărat pe care-l știu despre mine.

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image