însemnări despre existență

tag-timeCred că fiecare dintre noi se întreabă într-un anumit moment al vieții dacă drumul ales e cel bun. Fără să dramatizez, cred că sunt printre noi oameni care se întreabă asta întotdeauna… Nu știu dacă există răspunsuri corecte în această direcție. Nu vreau să cad într-un relativism absolut (în fond, asta ar putea fi o sursă îngrozitoare de neliniști existențiale), dar se poate  ca o perspectivă în această direcție să-i ajute pe unii dintre cei care se întreabă adesea dacă calea pe care au ales-o este una bună. Nu vă agitați, vorbesc întotdeauna despre mine. Accidental (sau incidental) însă, s-ar putea să vorbesc și despre alții/altcineva/unii dintre voi.


După ce iei o decizie, trebuie să te întrebi măcar într-un punct ”oi fi făcut bine?” Te analizezi. E normal s-o faci. Eu o fac de când mă știu -deși n-am știut că o fac, conștientizarea faptului a venit cu mult mai târziu și încă îmi este destul de dificil să descriu cât se poate de coerent acest proces interminabil, fără sens și fără rezultat. Sunt și eu tentată adesea să spun că sunt în „căutarea fericirii” prin toate actele și alegerile făcute. Nu știu ce să zic despre asta -văzând, citind, observând atâtea cazuri și atâția oameni care și-au dobândit fericirea absolut voluntar din pricina evenimentelor nefericite inevitabile pe care viața le-a oferit și le oferă fără motive obscure, îmi vine să râd de mine însămi. Noi care avem totul -forță fizică, ceva rațiune, ceva oportunități de orice fel, o viață care nu ne apasă cu griji terifiante și într-atât de sufocante încât să spunem că nu le mai putem înghiți, noi n-am avea nici o scuză. Absolut nici o scuză să spunem ”nu sunt fericit” sau ”nu știu dacă sunt fericit” sau ”oare sunt fericit?” Întotdeauna mi s-a părut așa -nu e de pe azi pe mâine gândul înflorit; chiar dacă mereu mi-a fost frică de fericire. Am încercat să creez un soi de balanță (orice-o însemna acest lucru). Acum că mă învârt în prima tinerețe, mi se pare că nu mai am timp să amân, că nu mai am vreme să spun ”o să văd eu ce-o să fac!”  Cred că presiunea asta e asupra tuturor. Și deși mi se pare că nu pot sau n-ar mai trebui să zic ”o să văd eu ce-o să fac”, îmi dau seama că, 1) nu cred că mi-am zis așa cu adevărat niciodată, nu pe termen lung cel puțin și 2) poate că acum este cu adevărat vremea să  fac asta. Da, pentru mulți asta va suna cel puțin iresponsabil (ceea ce, de altfel, nu mi se potrivește deloc). Totuși, ce-i cu fericirea sau nefericirea asta? Sau mulțumirea și nemulțumirea… Avem și noi dreptul, în deplină putere fiind, să agonizăm? Cu drept, fără drept, o facem totuși….
… aud o vorbă adesea în serialele și altele japoneze pe care le vizionez, suntem doar oameni. Asta, evident, poate fi și o scuză. Dar este și o realitate. Nu știu cu adevărat ce este acolo. Sunt în căutarea unui sens care știu că nu există. Nu am credință. Sunt confuză. Nu știu cine sunt cu adevărat -nu m-am lămurit nici cu privire la esență și existență, nici cu privire la Adevăr și Fals și a altor perechi necesar analizate și analizabile pe parcursul vieții. Multă vreme (poate ca oricare dintre noi) m-am considerat ca fiind într-un fel specială, unică (probabil trecem cu toții printr-un asemenea stadiu în vremea adolescenței). Credeam că aceste stări de neliniște (pe care atunci nu știam cum să le numesc) sunt într-un fel, scuzați, artistice. Mi-a fost dat să descopăr ulterior un adevăr mai adevărat, anume că aceste stări sunt pur și simplu umane. Nu mă împac nici acum cu ele, deși le înțeleg mult mai bine decât o făceam în trecut. E o dualitate în mine pe care poate o recunosc și alții în ei: nevoia și dorința de a trăi această viață din plin și incapacitatea de a o face. Pentru că, cine știe, poate că unii dintre noi sunt predispuși la experiențe așa-zis melancolice și experimentează viața și prin unghiul unor sentimente (adesea) mai puțin pozitive. Nu spune nimeni că e rău sau că e bine -nu spun că suntem mai bogați dacă o facem, nici mai săraci. Cred că, în definitiv, așa stau lucrurile.
Spuneam cuiva la un moment dat că Întrebarea ar trebui să fie întotdeauna una cu privire la Ființă. Ceea ce ar trebui să ne preocupe în principal este întrebarea cu privire la existență (acum, fără a intra în detalii și a face distincții, nu vreau să degenerez într-o discuție tehnică și nu mă joc cu subtilități heideggeriene). Filosofia a făcut multe pentru mine, probabil fără s-o vrea, și m-a ajutat în foarte multe direcții (chiar dacă din anumite puncte de vedere m-a afundat în abisuri pe care nu le cunoșteam până atunci -ceea ce, până la urmă, nu e rău). În fine, ce voiam să spun cu asta este următorul lucru: neliniștile astea existențiale, frica de cotidian, teama cu privire la luarea deciziilor, confuzia și înfricoșarea în fața ideii și căutării de Fericire, etc, toate astea sunt strict legate de acea Întrebare fără Răspuns. Sunt sigură că nu are răspuns. Unii dintre noi își găsesc răspunsul în însăși Căutarea, alții în credință (religioasă), în ideologii politice sau de alt fel, în mișcări revoluționare sau de alt fel. Unii cred în Schimbare. Alții în Știință, Filosofie, Psihologie, Sociologie. Toate sunt fascinante. Eu sunt în mare parte atee; adesea agnostică. Politica, sociologia, toate mi se par un joc construit, la fel și psihologia. Nu mă lasă rece, dar nu mă pot afunda în ele. Filosofia e un instrument (acum) indispensabil pentru mine, dar nu un Răspuns. Astfel, Întrebarea mea cu privire la ființă nu își va găsi răspunsul nicăieri – de aici disperarea, confuzia, neliniștea, frica și toate celelalte. O să ziceți, poate că tu îți găsești răspunsul în însăși căutare(a). Da, se poate. Știm însă că acela nu e un răspuns – o formulăm așa doar din pricina limbajului și a existenței sale. Nu, nu e un răspuns, dar e un soi de răspuns. Desigur, plin de ocolișuri, gropi, neliniști, disperări, nesiguranțe -ah, ce zic eu acum? Nu-i așa că vă sună familiar? E simpla cale pe care o parcurgem în direcția Morții. Știu că a sunat tragic, dar există ceva tragic în viață (cel puțin în sensul în care moartea există și nu poate fi negată/depășită, indiferent de ceea ce credeți sau cred unii că vine după). Într-o notă care să sune mai pozitiv pentru cei mai slabi de înger, asta-i viața, cu bune și rele, cu neliniști și liniști periodice și trecătoare. Nu o să putem să explicăm întotdeauna ce se întâmplă. Nu o să știm mereu dacă luăm deciziile corecte. S-ar putea să regretăm unele lucruri. S-ar putea să ne facă să sufere alte alegeri pe care le facem… E absolut uman.

Dar să stai și să nu faci nimic -să nu alegi pentru că ți-e prea frică, să nu te mai miști pentru că ești prea neliniștit, prea supărat, prea obosit… Ei, pentru asta nu o să poți găsi niciodată altceva decât o scuză lamentabilă care, din păcate, se va translata întotdeauna în ”din pricina faptului că sunt om” (ceea ce e penibil, ceea ce e îngrozitor pentru că asta s-ar putea să fie singura viață pe care o trăiești). Mă găsesc și eu adesea pierdută în stări din care mi se pare că nu voi mai putea ieși niciodată. Totuși, ies de acolo pentru că vreau să o fac, după o perioadă absolut necesară de „tăcere”, de „așteptare”, de „suferință” sau cum doriți să numiți acest proces. Nu știu dacă stările vor dispărea vreodată -am tendința să cred că nu, indiferent de ce voi face și pe ce căi voi merge. Desigur, nu sunt constantă, dar cu asta m-am obișnuit. Dacă sunt fericită? Dacă iau alegerile potrivite? Nu vreau să îmi mai pun problema din acest unghi. Da, sunt fericită pentru că exist și nu trec prin nimic cu adevărat îngrozitor. Iau alegerile potrivite? Doar alegeri potrivite în virtutea faptului că sunt alegeri. În acest moment al vieții mele singura alegere nepotrivită este lipsa ei. Lipsa nu în sensul în care „amân” sau nu mă pot hotărî încă (și fac altceva), ci lipsa oricărei alegeri (a mă închide în mine, a rămâne acolo și a nu face absolut nimic).

În fond, ăsta e păcatul suprem: să nu faci nimic cu tine, să pierzi timpul atunci când ăsta e singurul lucru pe care nu trebuie să-l pierzi. Cred c-am concluzionat într-o notă mai pozitivă. Scuzați inconsistența textului, dar e autentic în măsura în care același haos e prezent și în ființa mea.
Numai bine

please share if you liked it
0
Posted in: articole, existențiale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image