>fără titluri astăzi

>Mă enervează decorațiile ăstea de sărbătoare care nu mai dispar. Eu n-am simțit și nici nu simt anul ăsta spirit de sărbătoare, de Crăciun, becuri și tot felul de noi și vechi moș Crăciuni care apar și parcă nu mai dispar. Zăpadă nu e, mulțumesc și nu-i nimic pe lumea asta care să mă facă să accept toate decorațiile care nu mai vor să dispară odată din baruri.

Printre sticlele de bere, o pizza terminată și fum de țigară, îmi vine să-mi strâng picioarele pe scaun și să privesc în gol la infinit (și-mi permit, dar n-o fac). Am înțeles în urma multelor (sau puținelor) discuții purtate până în momentul de față că cea mai importantă parte a unei construcții propoziționale este aceea ce începe cu ”dar” (sau, în fine, tot ceea ce vine după „dar”). O construcție care nu cuprinde conjuncția respectivă, este o construcție sigură de urmărit (sau mă rog, de acceptat și privit cu armonie).

Stările care te cuprind cel mai adesea și tind să îți rupă sufletul în milioane de bucăți necunoscute ție (sau tocmai uzate prin prea multă răspândire a lor în viața ta și în ceea ce tu ai ”experimentat”), sunt ba greu de definit din pricina multitudinii lor, fie prea evidente pentru a mai fi capabil de a le descrie.
Vocile oamenilor din jurul tău tind să îți distragă atenția (aparent nu atragă, astăzi nu reușești să fii atentă la nimic din ceea ce te înconjoară /în sensul că interesul tău pentru orice este atât de scăzut încât nu reușești să te refugiezi nici măcar în propria persoană pentru că, deși nu ți-e străină neapărat, ți-e incompletă și-ți repugnă anumitele categorii cu tot ce cuprind ele care-ți lipsesc cu desăvârșire).

Aparent, nu este un lucru atât de neobișnuit ca atunci când cineva (tu, sau mă rog, oricine) scrie ceva anume, să își ferească foaia de privirile străine (chiar dacă acea foaie este menită de a fi publicată pe-un zid de unde vede și citește întreaga lume). Este vorba de un tip de intimitate mai puternic decât intimitatea însăși. După ce este scris, este bun scris și de arătat (doar când scrii ai nevoie de singura privire pe cuvinte, nu pentru că te intimidează, sau poate pentru că face și acest lucru, ci pentru că… în acea clipă, te simți cu pielea dată la o parte de pe oase. Și aparent, nu ai vrea să îți vadă nimeni oasele).

Urăsc când mă prinde starea care-mi induce o lipsă a capacității (perfectă) de a comunica (socializa) nu doar cu cei ce mă înconjoară, ci cu mine însămi. Fir-ar, incapacitate până și de a scrie cu adevărat (din suflet până în cuvinte). Că sunt eu (sau nu) asta nu are nici cea mai mică importanță în momentul de față.
De ce urăsc o astfel de stare? pentru că pierdută de oameni, pot să mă pierd doar în scris (sau regăsesc?) să fiu cu mine, sau fără mine – oricum aș fi, să fiu (numai că în cazuri din acestea pe care mă tem să le numesc radicale întrucât nu există în mine nimic radical, simt că nu sunt, sau nu simt că simt că nu sunt).

Ce-i mai grav decât incapacitatea de a discuta cu oamenii, decât incapacitatea de a vorbi cu tine însăți, e incapacitatea de a discuta cu propriile cuvinte. Asta-i limita care-mi zice să merg singură la plimbare și ori să-mi măsor gândurile (ceea ce în clipa de față nu este prea posibil și deloc probabil) sau să merg la plimbare doar să-mi las privirea-n gol, în mers …analizez drumul (sau nu). Cred că asta-i un fel de fugă de ceea ce nu prea vrei să înfrunți în momentul de față (și acum, să zicem, e incapacitatea de a comunica cu adevărat, nu-i bine că vrei să o faci și nu o faci /dacă poți face ceva în raport cu oamenii, este să vorbești -nu neapărat cu ei adevărat, dar să vorbești și când nici asta nu poți să faci, și nici să te retragi cu scrisul, va trebui să te retragi (poate impropriu spus) departe de tine și tot și de lume (și poate îmbrățișezi sau nu natura).

Propria-mi incoerență mă face să pun punct pe undeva și, oricum, durerea de cap nu mai dispare de ieri.
E un sentiment greu acela de a displace oamenii când ai o expresivitate atât de puternică (noroc că nu simți nevoia de a simula simpatia -că nu găsesc un antonim potrivit pentru antipatie- )

Când prind o astfel de stare, n-am și nici nu știu ce-i face.

please share if you liked it
0
Posted in: arhivă, vechi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image