>eul pozitiv

>– Pozitiv, Eul Pozitiv, îmi pare bine 🙂

Îți vine să îți pui aripile și să zbori când vezi cum e cerul, cer care se sparge în zece mii de bucăți roșiatice care cuprind albastrul infinit. Dar nu-ți pui nici o aripă, nu pentru că nu ai avea posibilitatea să te dezlănțui și să îți lași gândul să cutreiere mai departe de tine, de cer și de dispersarea lui în bucăți infinite… ci pentru că simți o plăcere nebănuită de a privi trei păsări care trec una după alta, să privești cum cerul își adâncește privirea în ochii tăi și-ți întoarce sufletul pe toate părțile.

Nu știu ce-i cu diminețile. Îmi plăceau cândva (sau nu?) dar acum le atrag spre mine ca un magnet și nu vreau să le dau drumul. Plimbarea de ieri pe cheiul Dâmboviței  mi-a făcut bine. Îmi amintesc de toate plimbările singuratice, acum vorbesc de… de o plimbare în care îmi purtam pașii doar să privesc apa ușor înghețată…și pe unde nu era gheață subțire, apa părea atât de rece, doar din privire. Îmi dau singură note personale, poate prea personale. Nu știu a-mi aduna cuvintele bine în această dimineață. Îmi amintesc de plimbarea de ieri pe care… pe care nu am știut cum să o descriu nici ieri. Cele din singurătate erau foarte ușor de detaliat (pentru că tristețea, singurătatea, deprimarea -și așa mai departe – sunt stările cel mai ușor de descris)… dar starea mea era una care nu se desprindea de pământ, dar nu era complet nici acolo. Îmi place să privesc Dâmbovița de parcă ar fi cel mai frumos lucru pe care-l are Bucureștiul și-mi dau seama (ha, uite ce stupid și clasic) că lucrurile au fiecare câte o frumusețe aparte. Nu aparte, ci a lor și când începi să te bucuri de toate și privești în toate direcțiile… ha, ești ori în pericol să înnebunești, ori să iubești prea mult tot ceea ce vezi, simți, auzi, atingi.
Zice-se că nu prea există acest „prea mult”, dar poate că există într-un anumit context (care e pe cale ori să facă trecerea spre ceva, ori să adâncească și mai tare …și dacă face trecerea spre ceva, atunci starea este de o atât de puternică intensitate, încât doar acel ”prea” ar putea-o descrie cu adevărat).

Știam dintotdeauna că simt o plăcere extraordinară călcând frunze moarte pe trotuare. Nu aș putea explica (dacă ar putea explica cineva) cât de plăcut este sunetul unei frunze călcate pentru urechile mele, e ca și cum întregul univers și-ar deschide porțile pentru o milisecundă și m-ar lăsa să privesc, eu nu aș apuca să văd nimic, ar fi doar o clipire de ochi (și nici atât), și aș simți atunci întregul, nimicul, unicul, totul -ar fi tot ceea ce da, tot ceea ce nu, tot ceea ce poate și nu știu. Atât de intensă este plăcerea călcării unei frunze moarte pe trotuar. Nu ajung nici să îmi tremure oasele, atât de puțin ține și o atât de mare intensitate poartă cu sine (cu sine, frunzele moarte).
Și frunze moarte călcate iarna, pe trotuare înghețate, poleite, cu lacuri pe ici și colo, cu frunze moarte rătăcite, care încă trosnesc sub atingerea bocancilor mei. Ce-i asta? pe cât de urâtă e lumea, pe atât de frumoasă și când te hotărăști să profiți de tot ceea ce îți oferă (unii o numesc experiment), atunci nu știi ce să mai scoți afară din ea, pentru că ajungi să adori tot ceea ce da și să te mai și agăți de tot ceea ce nu. Da, lumea întreagă dacă ar fi construită astfel… cred că s-ar transforma într-un haos continuu din pricina prea multor zâmbete sau a prea multor plânsete. Dar lumea este într-un fel și particularul (eul, individul, eu, tu, ăla, aia) este într-un alt fel (ce fel de fel? ha! că tocmai asta-i frumusețea, nimeni nu știe).

M-am pierdut de mult, îmi ziceam, dar mi-am dat seama că… sunt într-o continuă căutare de sine (că toți suntem) și ce este cu adevărat trist este să simți (cândva) că trăiești viața altcuiva. Trebuie să îți trăiești propria viață (și viața, aparent, ți-o faci singur). Știu că este clasic, trivial (și toată lumea știe, zice-se), dar ai o singură șansă în viața aceasta de a o simți că-i a ta (și acum nu vorbesc metaforic cu prinde-o și n-o mai lăsa să îți scape, că așa de bine poți să prinzi orice pe oriunde și să nu fie al tău sau a ta niciodată) …o singură șansă, nu c-o iei de mână, nu c-o privești în ochi, ci faci ceea ce simți (nu, nu ceea ce vrei că momentan nu ai habar, poate, ci ceea ce simți /se spune că este o chestiune deosebit de înșelătoare, această simțire, dar într-un anumit punct, intuiția s-ar putea să-ți fie singurul bun sfătuitor… și știi cum se zice, take it or leave it (and if you don’t take it, it goes away without you knowing it) 

și niciodată nu există o singură șansă, există cel puțin două căi. și știi ce-i frumos? că toate căile-s bune de urmat, oricare ai alege, tot pe drumul bun ești (particularitățile fac diferența)

Mă rog, da, știu că atitudinea mea pozitivă sperie. Nu-i chiar o atitudine pozitivă (sau da), doar o dimineață frumoasă de ianuarie, cu soare care-mi sparge ochii, sparge cerul, sparge suflete. Cu aer rece care se strecoară prin geamul întredeschis. Cu viață care se simte peste tot. Cu liniște, cu muzică (chitară pe fundal), cu mașini care trec pe stradă. Ce simplu.
Și ce bune-s lucrurile simple câteodată.

Bah, prea multă energie pozitivă!

please share if you liked it
0
Posted in: arhivă, vechi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image