efemer

– Te legi?

– Mă leg.

– Te juri?

– Mă jur.

Parcă avusese loc într-un vis toată această conversație. Privind înapoi, nu era nimic de care să se lege: nici un gest care să trădeze minciuna, nici o mișcare care să spună că n-ar fi vorbit serios. Amândoi vorbiseră cu sinceritatea supremă: atât cât erau capabili doi bieți și prăpădiți muritori, atât cât le permise voia divină să se comporte, să se afișeze, să se exprime și să se împartă. Ea îi spuse lui că-l iubește, iar el jură că o va iubi pentru totdeauna. Se legară unul de celălalt așa cum o făcuseră sute de mii înaintea lor: cu pasiune, cu dragoste, cu credință, cu încredere, cu dorință, cu nesfârșită blândețe și doleanță. Și, fără să știe, cu fragilitatea inevitabilă a efemerității. Uitaseră, când s-au legat, sau poate că n-au știut-o niciodată, că nimic nu e etern. Au uitat, în acel moment de aparentă deplină dăruire, că sunt muritori. Că moartea nu iartă; că legătura lor n-are cum să fie veșnică. Poate credeau în veșnicie, dar nici măcar ei nu erau suficient de naivi cât să asume că iubirea lor se va menține în aceeași formă pământeană (era, în primul rând, o iubire fizică) și în veșnicia ce le-ar fi fost promisă. De altfel, era scris: până ce moartea ne va despărți. Până ce moartea îi va despărți. Până ce moartea ne va despărți.

Dar acești doi, din alte sute de mii de doi care s-au legat și jurat, cu vrute, dar mai ales neștiute, n-au luat niciodată în considerare faptul că nu veșnicia sau lipsa ei avea să le dezlege sau rupă legătura pe care singuri și-au legat-o, ci că tocmai necredincioasa și vicleana alteritate avea să le distrugă aparenta mereu constantă împreunare. De altfel, ei nu s-ar fi putut gândi niciodată, în condiția lor de atunci, c-ar putea s-ajungă vreodată să nu se mai iubească. În fond, ceea ce simțeau atunci era atât iubire cât și credință în nemaivăzut și imposibil, care vine odată cu dragostea oarbă și mincinos nemuritoare. Asta era poate singura dovadă pe care-o aveau pentru iubirea lor: faptul că se iubeau, c-o știau, și că nu știau și nici nu aveau cum să mai știe altceva. S-au legat, s-au jurat, și nu s-au gândit că va veni momentul când nimic din ceea ce și-au spus nu va mai avea importanță. Nu s-au gândit niciodată că vorbele și simțirile lor aveau să se piardă în lume așa cum se pierde un fir de praf când e dus de vânt în neant. Neantul, după cum o știe toată lumea, e de nepătruns. Nu găsești nimic în el, nu te găsești nici măcar pe tine, darămite să mai găsești niște cuvinte spuse de un sine pe care l-ai uitat, unui alt sine pe care nu-l mai recunoști. Dacă-i greu cu cuvintele, atunci și mai greu cu sentimentele, pe care niciodată nu le poți transpune cu adevărat în cuvinte. Și astfel, încercând zadarnic, nu reușești decât să-ți demonstrezi singur, în cazul nostru ăștia doi îndrăgostiți care se uită retrospectiv, și mai că involuntar, la istoria unei iubiri pe care nu și-o amintesc, să-ți demonstrezi singur, deci, că n-a fost nimic. A fost doar o iluzie: sau nu, este o iluzie. Nu știm ce-au crezut acei doi oameni atunci, cum au crezut și simțit alte sute de mii de doi oameni când s-au legat și s-au jurat. De altfel, totul pare să se piardă în însemnătate: gesturi nu mai sunt, cuvinte nu mai sunt, iar sentimente… mă rog, acestea, să nu mai spunem, dat fiind că natura lor este cea mai fragilă și irecuperabilă dintre toate, am putea zice că nici nu-și amintesc să fi simțit vreodată altceva decât ceea ce simt acum. Iar acești doi oameni, orice-or simți acum, nu se mai gândesc nici la legare, nici la jurăminte, ci la cum să-și ducă viața pe un alt făgaș. Și, în sfârșit, fiecare cu drumul lui nesfârșit, și totuși sfârșit; drept, dar întotdeauna strâmb, reușește să-și dibuie, târâș-grăbiș, calea… fie că este vorba despre calea unei noi legături, a unei morți, a unui nesfârșit labirint, sau calea spre o noapte fără insomnii.

Nimeni nu-și mai amintește de toate legăturile astea dintre sute de mii de doi care și-au jurat să se vor iubi măcar până ce moartea îi va despărți. Nici măcar ei nu-și mai amintesc; și poate că, dac-ar fi știut de la început cât de lipsită de constant este specia lor, poate că nu ar mai face promisiuni deșarte, în definitiv mincinoase, deși aparent bubuind de sinceritate și adevăr. Nici Cupidon nu le mai știe numărul; de altfel, nu e treaba lui să asiste la scene de legare și jurăminte, treaba lui e doar s-ațâțe pasiunea și să-i facă pe bieții de ei ori să se iubească, ori să uite unul de altul pentru a iubi pe altcineva. În fond, problema nu există, există doar iluzia pe care și-o creează singuri atunci când jură, atunci când promit, atunci când își zic că sentimentele lor nu se vor schimba niciodată. Da, ei au dreptate să spună că tocmai acele sentimente nu se vor schimba niciodată: nu, nu o vor face, pentru că acele sentimente rămân acolo, în acel moment al confesiunii. Ele nu merg mai departe cu ei. Omul merge departe, departe, și își lasă sentimentele în spate, ca pentru a ajunge în altă parte, ca pentru a se descoperi, schimbându-se fără să-și dea seama. Iar când acești doi, ca oricare doi, și-au promis marea cu sarea, luna de pe cer, razele soarelui, briza mării, și alte minunății minunate, n-au știut nicicând să se gândească să-și ia cu ei și sentimentele. Le-au lăsat acolo, cine știe unde, și ei au plecat mai departe să descopere altele. Acum, noi nu-i putem blama în nici un fel. Sunt muritori, cum suntem și noi. Nu sunt prea constanți; nici noi suntem. Au și ei o scuză, cum avem și noi și toată umanitatea; anume, că suntem oameni, suntem trecători, suntem mincinoși prin natura noastră, neștiind niciodată care e adevărul. Și pentru că suntem oameni, ni se scuză tocmai promisiunile de eternitate. Noi am uitat să știm că suntem făcuți din efemer.

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image