ea și el

Se plimbă posomorât prin parcul înghețat, încercând să-și încălează mâinile în buzunarele gecii. N-am înțeles niciodată de ce nu poartă mănuși iarna -poate pentru că i se pare că îi știrbesc libertatea degetelor (degete cu care, pare-se, poate să facă minuni). Adevărul este că știu mult prea multe despre el -nesănătos de multe, deși poate n-ar trebui să știu nimic… Poate că nici nu vreau să (mai) știu, dar ce pot să mai fac în acest sens? Când mi-am dat seama, era deja prea târziu, aflasem prea multe, începusem să-l îndrăgesc prea tare pentru a mă depărta, iar acum… acum nu mai găsesc cale prin care să mă depărtez de el și îl urmăesc de parcă ar fi singurul lucru important în viața mea. Și, în definitiv, probabil că este.

Îmi place să-l privesc cum se plimbă singur prin locuri cunoscute și necunoscute. Nu-l văd aproape niciodată în compania altor oameni, iar atunci când este acompaniat, niciodată nu vorbește prea mult… își ține mereu mâinile în buzunare și de abia dacă spune câteva cuvinte -privește ba înapoi, ba în pământ, parcă mereu cu mintea în altă parte. Unde? Oare unde se gândește în fiecare zi, în fiecare oră, de parcă nu are pace, de parcă e sufocat de același gând imposibil -un gând care nu-l lasă și care pare să-l consume din toți rărunchii? Îmi place, îmi place să-l văd cum ignoră cu atâta ușurință lumea din jurul său și nu obsevă nimic din ceea ce ceilalți par să facă (pentru el sau pentru ei înșiși). Nu l-aș numi egoist -nu, niciodată nu aș face acest lucru, deși nu am vorbit cu el niciodată, pur și simplu știu că nu este egoist… nu are cum să fie: îmi amintesc cum, toamna trecută, când se plimba prin același parc, de data aceea plin de frunze îngălbenite și roșiatice, a dat peste o pasăre rănită, căzută lângă un pom. L-am văzut cu ochii mei cum a stat acolo minute în șir, încercând să facă ceva pentru biata creatură -dacă a făcut ceva sau nu, nu știu, dar privirea tristă și lipsită de interes pe care a avut-o îmi demonstrează, în destul de mare măsură, că el nu are cum să fie complet egoist… și totuși, poate s-ar întreba cineva, de ce e atât de singuratic? de ce ignoră pe toți cei din jurul său și nu îndrăznește niciodată să se apropie prea tare de cineva? Nu se apropie, de fapt, de nimeni, și parcă nici nu dorește. E din mândrie? Se crede mai bun decât ceilalți? Este arogant? Crede că nu are ce împărți cu restul umanității? Sau doar nu a găsit încă acea sau acel ceva care să-l înțeleagă (pe el și suferințele sale nețărmurite și probabil deosebit de apăsătoare)? Eu aș zice că răspunsul e simplu, cum nu se poate de simplu, și anume… el e la fel ca și mine. Nu-și găsește locul în lume și cutreieră neîncetat în găsirea unor răspunsuri pe care s-ar putea să nu le găsească niciodată. Nu știu dacă își pune problema în aceiași termeni simpli și plictisitori ca ai mei, dar îmi pare că, în mod fundamental, noi privim în aceeași direcție…

N-am să uit niciodată momentul când l-am întâlnit pentru prima oară, sau pentru a doua, a treia, a patra, chiar a șasea oară… pentru că aceste prime întâlniri au fost cum nu se poate de întâmplătoare, pentru că mi se pare că o chestie numită or destin, or întâmplare, or nimic, ne-a făcut să ne apropiem involuntar unul de celălalt; și, deși el nu știe asta, mi-e de-ajuns s-o știu eu. Privindu-l de departe, întotdeauna mi s-a părut că are ceva special -ceva atât de special și de ciudat, ceva pe care nu am putut să-l descifrez din prima. De ce, mă întrebam, de ce mi se pare atât de familiar? De ce mi se pare că îl înțeleg atât de bine? De ce, atunci când mă uit la el, înțeleg? N-am știut să găsesc răspunsul potrivit la aceste întrebări în acele prime întâlniri, și poate de aceea am început să-l caut și să-mi doresc să-l văd mai mult și mai des… ca să descopăr ce și care era acel lucru care mă făcea să mă uit la el și să-nțeleg.

Și am descoperit, cu timpul, aproape fără să vreau (și mi-am dat seama că am știut-o încă din prima clipă, doar că nu am putut s-o pun în cuvinte): acest om seamănă cu mine; eu și acest om ne asemănăm în mod profund și inconfundabil. Când mă uit la el, viața mea devine mai grea, nu mai ușoară, pentru că știu că nu mă pot apropia în nici un fel de el (e ca un viciu, nu vrei să te atingi de el și eviți pe cât cu putință o abordare directă, dar nu poți nici sta deoparte… nu poți de fel să dai la o parte viciul, o pasiune, o obsesie nesfârșită). Dacă m-ar cunoaște acum, nu știu ce ar crede, și poate că m-ar ignora cu desăvârșire așa cum ignoră întreaga umanitate. Am ajuns să nu mă mai intereseze asemenea detalii infime (lipsite de importanță, în fond). Ce e cu adevărat important este să-l observ și să văd în ce direcție va merge viața lui: dacă se va descotorosi de acest caracter infect al său, dacă va reuși să treacă puntea spre ceea ce toți numesc umanitate și normal, dacă va deveni și el o creatură socială și cotidiană ca toți ceilalți (dacă va părăsi cercul nostru restrâns din care el nu știe că face parte și se va transforma într-unul ca ei). Sunt curioasă dacă va renunța la plimbările lui singuratice în același parc trist, dacă va îndrăzni să depășească stadiul acesta al căutării și frământării continue și absurde a sinelui… nu știu dacă-mi doresc (în egoismul meu, aș zice că nu), dar curiozitatea mă macină, și aș vrea să-l văd transformat în altceva (tocmai în ei, în ceea ce sunt toți), pentru a-mi putea vedea de viața mea, pentru a-l putea părăsi și a mă întoarce la existența mea plictisitoare și lipsită de importanță…

Dar ceva-mi spune (de fiecare dată când îl privesc din depărtare cum face pași mărunți pe trotuar, cu mâinile burdușite în buzunarele pantalonilor sau ale unei haine) că acesta nu se va schimba niciodată: că nu se va debarasa niciodată de acel ceva ce-l face să fie el, ce-l face să fie atât de extraordinar, atât de trist, și totodată atât de fantastic… e ceva incredibil de dureros în privirea sa, și în ochii lui mereu pierduți într-o lume care nu aparține nimănui altcuiva decât lui. Poate c-am aruncat și eu o privire înăuntru și el nu și-a dat seama: acest Eu singuratic, desfrânat, totodată potolit și epuizat, această voință care se tot repetă și tot oftează, această voce care mormăie mai degrabă, și n-ar vrea niciodată să rostească cuvinte răspicat, cuvinte sigure, pline de emfază, poate aproape teatrale. Acest EU, mi se pare mie, nu are să se schimbe niciodată, și tocmai din această pricină nici eu nu am să pot să-i dau niciodată drumul… pentru că dacă s-ar transforma, și atunci i-aș da drumul, cine știe dacă nu m-aș pierde în sutele, miile, milioanele, nenumăratele umbre, voci, sunete, mâini, picioare, ochi și buze din toate lumea care există și care nu există. Cu acest Eu pe care-l privesc din depărtare, mă mai calmez parcă, îmi las mâinile în buzunare și îmi zic că s-ar putea să mai am un loc în anonimatul absurd al existenței… iată, nu vreau să-l las să se piardă printre degetele mele, și deși nu depinde de mine, cumva-mi doresc să nu se schimbe niciodată. Dacă se va schimba, mă întreb cu oarecare frică și duioșie, oare ce se va întâmpla cu mine?

please share if you liked it
0
Posted in: proză

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image