două sute de cuvinte pentru Sofia

Își lăsă capul pe spate aproape teatral. Nu i se potrivea deloc gestul. Nu fusese niciodată un om serios, și nici un om cu o asemenea alură care să-i permită gesturi de mare grandoare, fie ea și mică mare grandoare. Arăta, iertat să ne fie, ca un bufon; și poate că nu era și am fi răutăcioși să-l tachinăm catalogându-l cu o strictețe și o siguranță aproape absurde (ca fiind un bufon, spunem). Pe de altă parte, faptul că niciodată nu putea să păstreze o expresie serioasă, să îmbrace niște haine normale și să se comporte cât de cât decent îi făcea pe mulți, și poate și pe noi, să creadă că era un soi de bufon contemporan. Nu din aceia care existau în epoca medievală sau înainte care-i făceau pe unii sau pe alții să râdă. Nu, un bufon dintr-acela care nu este silit să facă pe nimeni să râdă, dar o face (sau încearcă cel puțin, săracul) pentru că doar așa se poate exprima. Dintr-o încredere prea mare în sine, sau, dimpotrivă, dintr-o lipsă gravă a acesteia, acesta se preta la tot felul de glume, gesturi și comportamente. Fie că dorea să atragă atenția asupra-i, fie că dorea să se exprime, fie  că era acolo vreo adâncitură psihologică pe care nu o putem lesne înțelege căci nu-i cunoaștem nici copilăria și nici traumele, cert este că se dădea în stambă de câte ori avea ocazia.

De aceea, acest gest de a da capul pe spate, cu o indignare care nu putea să îi fie niciodată caracteristică, ne-ar face pe noi și să pufnim în râs, și să-l admonestăm. Nu o vom face însă; nu este treaba noastră să ne luăm de personajul acesta acum, și nici de modul în care acesta gesticulează și vorbește (și prea tare și prea agresiv, și grosolan și nepotrivit). Ar fi bine dacă, mai degrabă, l-am prezenta așa cum îl vede toată lumea.

– Nu, dom’le, ți-am zis că nu-i nimic mai mult de zis. Asta am făcut și aș mai face-o încă o dată. Ăsta sunt eu. Nu mă pot schimba doar pentru că așa vrea umanitatea. Umanitatea poate să se ducă la-

– Lasă vorbele urâte că nu am nevoie de ele pentru a înțelege despre ce vorbești. Anume că ești și bufon și laș.

Nu am prezentat poate suficient de bine situația. Bufonul despre care vorbeam mai devreme și pe care poate îl prezentăm ca fiind un bufon într-un mod prea agresiv și nedrept stătea așezat pe un scaun, mișcându-l cu nerăbdare. Ca să nu-l numim tot timpul Bufon, îl vom numi personajul X, așa facem și dreptate și nedreptate tututor Xuleștilor care au existat pe lumea asta în povești și exemple de tot soiul. Interlocutorul lui X, pe care-l vom numi cu cea mai mare dreptate Domnul Iscoditor, voia doar să afle de ce amicul său, pe care întotdeauna îndrăznea să-l apostrofeze, a reușit să facă un anumit lucru. Acest anumit lucru, pare-se, nu era atât de ușor de făcut, chiar și pentru personajul X care era deja foarte faimos într-o anume privință, anume că era capabil să strice și situația care părea cea mai imposibil de stricat. Astfel că ni se pare chiar și nouă ciudat că Domnul Iscoditor încă se mai arăta surprins că amicul său fusese capabil să cadă iară din lac în puț într-o situație în care niciodată n-ar fi trebuit să întâlnească puțul, ca să zicem așa. A se mai preciza și faptul că Domnului Iscoditor îi plăceau nespus de mult cuvintele, și nu prea se preta la infamii verbale. Îi plăceau cuvintele alese care, dacă erau menite să jignească, trebuiau să o facă în cea mai subtilă și interesantă manieră. Totuși, se pare că nu se ferea să folosească el însuși niște cuvinte care în unele cercuri ar fi, fără doar și poate, privite ca niște baliverne vulgare.

– Nu cred că mă-nțelegi deloc. Nu sunt nici bufon, nici laș! Sunt un spirit liber!

Strigă personajul X cu aceeași voce grosolană, cu același ton prea ridicat și totodată agresiv. Poate că în natura lui nu era cu adevărat agresiv, dar dată fiindu-i vocea groasă (și deloc potrivită chipului său cam copilăros), nu putea decât să pară agresiv și prost crescut, cum ar spune-o unii. Era interesant cum contrastul dintre vocea și chipul lui accentuau din ce în ce mai mult importanța și semnificația sintagmei pe care chiar noi i-am acordat-o, cu voie sau fără voie, cu dreptate sau nedreptate, personajului X. Vorbim, desigur, de apelativul ăsta păcătos, bufon.

– Ești un spirit liber, desigur, o tot spui, dar niciodată nu mi-o poți explica pe deplin. Ce-nseamnă asta?

Domnul Iscoditor nu așteptă să i se răspundă; zâmbi oarece malicios și, așezându-se și el pe un scaun, picior peste picior, de-o eleganță aproape nepotrivită, zise:

– Îți zic eu ce-nseamnă, nu am nevoie s-o faci tu. Înseamnă că ești un penibil care nu știe ce să facă cu viața lui; înseamnă că ești un excentric care se crede autentic, care se crede capabil să stăpânească lumea. Când colo, nu ești altceva decât un amărât de bufon și dai cu piciorul tocmai acelor situații care ar putea să te scape și de sintagma asta și de viața mizeră pe care, fără doar și poate, o duci.

– Cum adică? Întrebă fără nici o jenă, cu aprindere, personajul X. Cum adică, dom’le, crezi că eu nu am principii? Mă vezi bufon, prea bine. Mă vezi laș, prea bine; dar de aici până la a spune că eu n-am nici un dumnezeu pe lumea asta…. de aici până la a spune că eu nu am valori și nici principii și că nu sunt capabil să îmi fundez existența pe o fundație cât se poate de solidă… Asta e incredibil! Nu te credeam în stare de asemenea sofisme!

– Cred că pierzi semnificația cuvântului sofism. De altfel, nici nu are importanță. Nu port discuția asta cu tine pentru a-ți asculta monologurile confuzante. Hai să intrăm în pâine. O să te întreb direct și bine-ai face să-mi răspunzi și tu la fel de direct ca să nu mai pierdem timpul…

– Acum te crezi aproape socratic. Ai grijă să nu întreci măsura.

Domnul Iscoditor roși ușor; poate de rușine, poate de satisfacție, noi n-am putea-o știe. Deși, dacă am ști-o, am ști și de partea cui se află dreptatea. Acesta își drese ușor glasul și, făcând un gest cu mâna, ținând încă piciorul stâng peste piciorul drept, vorbi din nou.

– De ce ai dat la o parte singura ființă care era capabilă, și chiar dornică să te suporte, chiar dacă din motive necunoscute întregii umanități? Nu-ți dai seama că nu vei mai găsi niciodată pe cineva care să te accepte așa cum ești tu? Un excentric fără egal. Totuși, nu dintr-un punct bun de vedere. Să nu te umfli în pene. Știi că nu sunt de acord cu modul tău de a fi.

Personajul X zâmbi. N-am putea spune dacă ironic sau nu. Pe chipul lui copilăros, deși avea și el la vreo treizeci de ani aproape, dacă nu ne înșelăm, nu se putea citi altceva decât o expresie oarecum jucăușă și deloc potrivită, din nou, cu tonul acela gros și masculin pe care nu ar fi trebuit să-l aibă un bărbat cu asemenea înfățișare fragilă.

– Mă flatezi fără s-o știi.

– Știu că aroganța și narcisismul tău n-au margini. Din păcate, nu ești capabil să te vezi cu adevărat în oglindă și să-ți înțelegi propriul ridicol.

– Nu mai contează; de altfel, nu despre asta voiai să-mi vorbești, ci despre Ea.

– Desigur că despre ea

– Nu-nțeleg de ce te-ar interesa. Acum ai terenul liber, poți s-o cucerești. Nu-ți mai stau eu în cale. Deși, dacă sunt așa cum m-ai descris tu, nu se poate să-ți fi stat niciodată cu adevărat în cale. O vezi ca pe o femeie desăvârșită (iar pentru mine toate femeile sunt desăvârșite) și se vede că te interesează mai mult decât ar trebui. Nu-nțeleg de ce a trebuit să aștepți până acum; cu siguranță nu din dragoste și respect pentru prietenul tău bufon care, după cum se pare c-o spui, nici măcar n-o merita.

– Ei bine, nu despre asta vorbim acum. Eu ți-am pus o întrebare și cred că nu ar trebui să mai pierdem timpul cu jumătăți de răspunsuri, și alea ambigue. La 14 trebuie să mă întorc la muncă – Domnul Iscoditor se uită la ceasul de la mână; el nu se uita imediat la telefonul deștept ca să vadă ce oră este, se credea superior secolului ăstuia păcătos în care trăia și simțea să își afirme superioritatea și autenticitatea prin purtarea unui ceas vechi la mână, vechi de când nu se mai știe și care l-o fi costat o căruță jumătate de bani. Banii nu erau importanți.

– Vrei să știi de ce am părăsit-o?

Tăcerea îl întâmpină pe personajul X. Se vedea mult prea clar că Domnul Iscoditor juca un rol. Îi stătea pe limbă să spună ceva, dar considerase cumva că ar fi fost mai înțelept să tacă. Știa că tăcerea îl va face pe interlocutorul său să continue. Totuși, această pauză și totodată abținere gravă de la a spune ceva s-a transformat într-un moment de natură oarece penibilă, dat fiind faptul că jocul teatral nereușit al Domnului Iscoditor a fost citit într-o secundă. Era aproape la fel de prost ca celelalte acte teatrale pe care le scotea zi de zi Bufonul nostru. Adică personajul X; zău că n-am vrut să-l numim bufon, dar pare-se că influența Domnului Iscoditor ne făcu și pe noi, într-o măsură absurdă, să devenim grosolani sub aparența unei sensibilități și delicateți aparte.

– Cred că-ți sună a blasfemie această replică… a fi părăsită, tocmai de mine! Îngrozitor! Când eu sunt cel mai mare bufon al lumii… ee, dacă ar fi în mâinile tale, nu ai părăsi-o niciodată. Ba chiar i-ai pupa picioarele să nu te părăsească ea pe tine. Sau pantofii, dacă nu ți-ar da voie să-i săruți tălpile goale. Atât de mult o adori. Și tocmai de asta nu o să fie niciodată a ta.

Brusc, vrem să spunem de nicăieri, absolut de nicăieri, expresia domnului X se schimbă atât de mult încât ne-ar fi imposibil atât nouă cât și Domnului Iscoditor să-l mai strigăm pe numele ăla care-ncepe cu b și pe care chiar nu îndrăznim să-l rostim acum. Deborda de o seriozitate aproape străină lui, și poate tocmai de aceea părea să i se potrivească ca un papuc (mărimea lui). Domnul Iscoditor scrâșni aproape imperceptibil din dinți, și de surpriză și de supărare, simțea că ceva i-o lua înainte. Iar noi am privit în continuare pentru că nu e ceva ce am putea face; de altfel, ne place spectacolul și nu vedem nici un motiv pentru care ar trebui să-l schimbăm.

– Asta e. Nu o să fie niciodată a ta. Deși a mea poate să fie oricând. Întrebarea ta e, deci, de ce nu o mai vreau.

Se lăsă din nou tăcerea între cei doi. Domnul Iscoditor se simțea jignit, atât pentru el cât și pentru femeia aceasta pe care, fără îndoială, o iubea ca un nebun. Touși, era curios. Voia încă să afle care erau motivele acestui stupid, acestui om fără minte și fără nici un fel de personalitate și deminitate. Era curios ce prostie anume îl făcuse pe acest dobitoc să săvârșească cel mai mare păcat din lumea asta.

– Ei bine, îmi pare rău, dar ăsta-i un lucru pe care nu o să-l afli niciodată din gura mea, oricât de buni prieteni am fi. Și, la drept vorbind, dacă ești prieten cu cineva din mine, ești prieten doar cu bufonul și lașul despre care ai vorbit mai devreme, și nu despre cel care vorbește acum, despre omul care ți-a furat cea mai desăvârșită femeie. Zic și eu așa, „furat”, deși nu e deloc bine zis. Doar știm amândoi că n-a fost niciodată a ta. Că nu o să fie niciodată. Și că, de altfel, niciodată, dar chiar niciodată, în orice posibilitate a niciodății, niciodată zic nu va fi nici măcar 0,1% posibil să fie a ta. Unu că nici nu ai avea curaj, doi că te-ar refuza în 100% din cazuri. Știi de ce?

Altă tăcere, parcă ușor similară cu prima, numai că acum acest Domn Iscoditor părea să resimtă penibilul mai puternic, mult mai puternic decât o făcuse vreo altă dată în viața sa.

– Ei bine, o știi sau n-o știi, nici nu mă interesează, dar lasă-mă să ți-o spun oricum, pentru siguranța orgoliului meu infect, altul decât al bufonului laș. Nu va fi niciodată a ta pentru că e blestemată să mă iubească pe mine toată viața ei. Cum și eu sunt blestemat să o iubesc toată viața mea. Iar tu nu ai nici un loc în ecuația asta, nici dacă te bagi cu forța… Ieși afară fără să te dau eu. Ești respins, dacă vrei, de sistem. Iar sistemu’ e cea mai a dracu piesă din univers. Dacă te pălește, nu mai scapi de ea.

Domnul Iscoditor, cum poate s-o-nțeleagă oricine care a simțit vreodată atotputernicia ridicolului, nu mai știa cum să iasă din cameră. Nu se mai uită la bufon și nu-i mai spuse nimic. Ieși, dacă ne este permis să o spunem, cu coada între picioare, înjurând în gând fără milă și fără subtilități, cu o vulgaritate pe care nu am dori să o reproducem aici nici dacă i-am cunoaște gândurile, ceea ce nu facem. Deducem însă din privirea lui plină de ură și totodată rușine și enervare pe care o purta în momentul în care a ieșit pe ușă. Se grăbea, probabil, să meargă la serviciul acela care-i permitea să-și cumpere ceasuri scumpe și valoroase, care totuși țineau loc mai bun unui telefon care zicea ora bine. Că era așa, că nu era așa, nu interesa pe nimeni.

Personajul X nu mai arăta deloc a bufonul despre care am vorbit fără milă la început. Poate pentru că bufonul și personajul X erau și sunt două personaje complet distincte. Nu sugerăm aici că personajul X ar suferi în vreun fel de sindromul personalității multiple. De altfel, poate că e absolut irelevant dacă o face sau nu. Se ridică la un moment dat de pe scaun, dar nu mai știm când – probabil atunci când îi dăduse ultima lovitură Domnului Iscoditor, și acum se așeză la loc, parcă obosit. Își puse coatele pe picioare, și capul în palme și închise ochii, gândindu-se la niște lucruri, așa cum ne gândim cu toții. Nu știm la ce se gândește, nu o s-o știm poate niciodată, dar știm cu siguranță că se gândește la ea, sau că se gândește la ceva care are legătură cu ea. Cum putem să știm acest lucru când am spus deja că nu am putea să știm niciodată ce gândește? Ei bine, e foarte simplu, e foarte, foarte, foarte simplu. A penibil de simplu. Anume pentru că fostul bufon, personajul X, sau cum mai doriți să-l numiți pe acest individ bizar și, credem noi, coleric, îi rosti numele cu voce tare. Nu am avea de unde să știm dacă este numele Ei sau al  alteia, dar presupunem, cum or face-o toți, că era vorba chiar despre ea. Sofia, îi spuse.

Își scoase din buzunar un carnet mic și, deschizându-l fără grabă, citi cu voce tare:

Două sute de cuvinte pe care nu ți le voi spune niciodată

(pentru că n-o s-o pot niciodată face)

Dădu paginile carnetului una câte una, citindu-le în gând, nepermițându-ne să vedem ce se afla scris pe paginile albe. Se poate totuși ca acele 200 de cuvinte să fi fost mult, mult mai multe. Era vorba de „minim două sute de cuvinte”, cu siguranță.

Spre sfârșitul carnetului, pe o ultimă pagină scrisă, reușirăm să vedem niște cuvinte pe care ne-am dori poate să nu le fi văzut.

N-aș vrea să ne despărțim niciodată, Sofia, așa că dacă, de nebun, îți cer să ne despărțim, mai bine omoară-mă. Mi-aș suporta soarta mai ușor.

Bufonul despre care vorbiserăm mai devreme dispăruse undeva. Suntem singuri că-l vom revedea… sau, ca să fim mai preciși, îl vom revedea dacă nu se va hotărî să rostească acele cuvinte din caiet persoanei potrivite. Ceva din expresia lui de om necăjit, aproape păcălit de soartă, ne face să credem că o să rămână un bufon penibil toată viața lui. Am plânge pentru el, dacă nu am fi prea înfuriați de faptul că este capabil să recunoască unui caiet gol și mort niște adevăruri esențiale pe care ar trebui să le spună unei singure persoane, și numai aceleia care e și vie și plină. Îl lăsăm singur, uitându-se bleg peste carnetul lui și nereușind să plângă pentru că nu a învățat-o niciodată. Nereușind nici să râdă, nici să plângă, pentru că prima nu se potrivește cu situația, iar a doua n-o înțelege. Nu știe că se poate plânge și pe dinăuntru; dar poate o descoperă acum. Intuim doar că se urăște de moarte.
Iar despre Sofia n-am avut ocazia să aflăm nimic. Pe ea n-am cunoscut-o niciodată în această scurtă istorisire jalnică.

please share if you liked it
0
Posted in: proză

4 comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image