din banalitatea existenței

Citind povestea asta scurtă scrisă de-o prietenă, mi-a venit să scriu și eu ceva, deși în ton diferit și pe alte cărări, textul ei mi-a deschis apetitul pentru scris. Povestioara asta, la fel ca două sute de cuvinte pentru Sofia e scrisă fără planuri și fără opriri: am scris grăbindu-mă doar să nu uit cuvintele care-mi veneau în minte. Oricât de nereușită ar fi povestioara în sine, senzația și experiența redactării nu se uită repede.

Nu spuse nici un cuvânt. Își dădu seama, în cele din urmă, că nici nu avea ce să îi spună. Că, în definitiv, nu aveau ce să își spună. Continua să vorbească -acest lucru îl intriga cel mai mult; dacă el înțelegea un lucru atât de simplu, ea cum de nu înțelegea? Poate pentru că sentimentele lor nu erau aceleași. Poate pentru că sentimentele lor nu fuseseră niciodată asemenea și nici nu aveau să fie vreodată. Poate că de aceea își dădu seama, destul de brusc, că n-au avut niciodată nimic în comun și că va fi imposibil să aibă vreodată. Dacă ar fi fost s-o spună pe scurt, ar fi spus că lui îi plăceau pisicile, iar ei îi plăceau câinii. În definitv, totul se putea rezuma la iubirea lor pentru animale.

Nu mai avea chef s-o asculte și poate că înțelesese și ea acest fapt. Tăcu. Se uită la el de parcă atunci îl vedea pentru prima oară. O ascultase, dar nu putea să repete ce-a zis. Nu-și amintea. Era doar o amintire. Ce repede deveneau oamenii amintiri… acum erau lângă tine, acum nu mai erau. La figurat, desigur -știa și el, cum o știa poate lumea întreagă, că a fi singur și a te simți singur erau două chestiuni complet distincte. Și, mai mult decât atât, stările, ca și oamenii, care devin amintiri nu e musai să fie lipsă sau trecute.

Omul poate să fie în fața ta și să fi devenit amintire: pentru că el nu mai e ce a fost și poate că nu a fost niciodată ceea ce ți se pare că a fost cândva. Filrtând prin propria noastră experiență și subiectivitate, tindem, știa și el, poate mai bine decât oricine altcineva, să creionăm tot felul de scenarii care nu există cu adevărat. Și, în fond, nici nu mai conta ce exista cu adevărat și ce nu… putea să existe totul, putea să existe nimicul… totul se rezuma la percepția pe care el sau ea sau oricare dintre noi o avem într-un anumit moment, referitor la o anumită chestiune.

– Nu mai are nici un rost. Nu cred că a avut vreodată.

O spuse cu asemenea resemnare încât își dădu și el seama că 1, în sfârșit erau și ei pe aceeași lungime de undă și 2, că ea chiar încercase să facă ceva cu povestea asta care poate nu existase niciodată ca poveste adevărată. Era doar o chestiune pe care și-o imaginaseră fiecare cum a vrut   și acum că și-au confruntat versiunile poveștilor și-au dat seama cât de absurd de dferite erau percepțiile și dorințele lor referitoare la același lucru și întotdeauna în raport unul cu celălalt. Era aproape jenant. Nici nu știa care dintre ei era mai jalnic: ea, că încercase să salveze ceva ce, nefiind în pericol pentru că nu există, nici nu putea fi salvat, sau el că nici măcar nu încercase lucrul de bun simț. Poate că nu-i păsa. Poate că nu-i păsase niciodată. Dar știa că asta era o minciună sfruntată.

– A avut, spuse, și nu-și recunoscu tonul. Ar fi crezut că o să pară mai indiferent -în definitiv, această situație nu îl atingea în nici un fel. Nu îl deranja să se despartă de femeia cu care nu împărțea absolut nimic. Chiar și așa, uite-l, are un ton de parcă se stinge, un ton de parcă regretă… și regretă, își dă seama brusc. Își dă seama că regretă pentru că nu poate să mai aibă acea poveste pe care singur și-a imaginat-o și construit-o atât de  frumos. Nu îi pare chiar atât de rău că nu a fost niciodată adevărată – că nu a fost niciodată cu adevărat ceea ce a părut că a fost. Îi pare rău că, deși minciună, nu poate să mai fie. Tânjește după acele momente care, deși minciuni și poate falsuri, îl duceau pe niște culmi pe care nici nu îndrăznise să ajungă altădată. Și poate că nici nu va mai îndrăzni vreodată. De fiecare dată când iubim ni se pare că iubim pentru singura oară – de fiecare dată când iubim, cum o spune și amicul lui Dorian Grey este singura dată când iubim. Poate tocmai din pricina faptului că fiecare iubire este atât de diferită… poate tocmai de aceea regretă și el și nu știe cum să scape de acest regret stupid. Se simte penibil și știe că nu are cum să nu se simte astfel.

– Dar nu mai are, continuă ea mult mai sec decât începuse.

– Nu, nu mai are. Vocea lui era tot stinsă. Ar fi vrut să nu mai fie, dar nu o putea controla. Nu se potrivea deloc nici cu modul lui de a fi, nici cu starea pe care o avea acum. Brusc, i se părea că e foarte obosit.

Ea nu mai zise  mare lucru. Nici n-avea ce să zică. Dac-o dădeau în banalități, știa că avea să își revină, că avea să îi fie scârbă de toată această situație jenantă și nu i-ar mai veni să plângă. Dar ea nu-i spuse nimic banal. Pesemne că acum, dat fiind că se terminase totul, nici nu mai avea de ce să-l plictisească. Voia să-i strige s-o facă, Plictisește-mă, dă-mă dracu, întreabă-mă de psici, de mamă, de surori, întreabă-mă ce-am mâncat ca să uit că mă simt ca un vierme călcat de cel mai murdar bocanc din lume: uite-te la mine cu ochii plictisiți și spune-mi că îți urăști slujba și că o să-ți dai demisia mâine, când știm amândoi foarte bine că nu o s-o faci niciodată… ațintește-ți ochii superbi asupra mea și lasă-mă să-i văd așa cum sunt cu adevărat, de un căprui banal și prea plictisitor, de un căprui pe care-l văd în fiecare zi la fiecare alți ochi căprui și lasă-mă să-mi dau seama cât de banală e situația în care ne aflăm noi și cât de lipsiți de unicitate suntem și vom fi întotdeauna… lasă-mă să văd cât de comună și stupidă e toată această situație de toată jena, dar nu îndrăzni. Nu avea nici un sens. Îi era teamă că vocea lui disperată îl va face să se simtă și mai penibil decât se simțea deja. Și nu voia să îi vadă privirea batjocoritoare.

Așa că o lăsă să plece; și, când plecă, își lăsă câteva lacrimi să-i curgă pe obraji. Niște lacrimi care nu aveau nici un sens și care nici nu aveau cum să aibă vreun sens vreodată. Mai mult decât atât, erau niște lacrimi cu adevărat reprezentative pentru tot ceea ce avuseseră ei împreună. Fără sens apăreau și tot fără sens aveau să dispară. Nu știa și nici nu înțelegea prea bine de ce se simțea atât de mizerabil. Se gândise de mai multe ori cum avea să se termine relația lor, dar niciodată nu crezuse că el avea să fie acela care va plânge ca un prost după ceva ce nici nu mai voia să aibă. Nu era nimic mai mult acolo și nici nu mai avea cum să fie -odată ruptă, iluzia nu mai avea cum să se întoarcă. Conștientizarea faptului că o situație este o iluzie, strică în totalitate situația… dacă relația lor nu a fost niciodată adevărată -nu în sensul în care o considerau ei adevărată, atunci înseamnă că, dându-și seama de acest fapt penibil, relația nici nu mai avea cum să existe. Nici măcar dacă ei și-ar fi dorit s-o încerce (ceea ce, după cum am văzut deja, nici măcar nu era cazul). Ochii îi erau umezi, dar inima nu și-o simțea la fel de amărâtă. Poate că nu era decât unul dintre acele momente stupide în/din viață când lucrurile se întâmplă și nu poți găsi nici o explicație care să sune bine, chiar dacă o cauți printre cele mai plauzibile dintre câte există. Și poate că toată această situație, tot acest moment de toată jena nici nu avea nevoie de o explicație. Poate că tot ceea ce pătimiseră nu era altceva decât o jenantă înâmplare a vieții menită să îi facă să meargă mai departe și nimic mai mult. Că nu se potriviseră niciodată, o înțelegea acum mai bine decât oricine altcineva și nu o regreta. Așa că, deși ochii îi erau umeziți, încetă să mai plângă.
Acestea fuseseră cele mai lipsite de sens lacrimi pe care le vărsase vreodată. Și, de-a lungul vieții lui, avea să mai verse mii de asemenea lacrimi inutile până avea să le găsească pe cele autentice. Dacă avea să le găsească vreodată.

please share if you liked it
0
Posted in: proză

4 comments

  1. Da. De la erectii pana la jocuri si trairi, totul e gresit. Sau cel putin amuzant. Bine. Doar amuzant. Eram putin iritat cand am lasat comentariul. Sa fiu sincer. Femeile scrise de barbati sunt mai femei. Mereu a fost o curiozitate pentru mine. Oh, e o discutie prea lunga. Dupa una asemanatore cu un amic, am decis ca femeile n-ar trebui sa scrie. Femeile si Tudor Chirila.

    1. Sau poate vrei să spui că femeile nu ar mai trebui să scrie din perspectiva unor personaje masculine, nu că n-ar trebui să scrie în general. Găsesc destul de jignitor mesajul tău din acest punct de vedere, tocmai din pricina faptului că mi se pare în bună măsură subiectiv și ușor eronat. Subiectiv pentru că în ceea ce privește trăirile, chiar și bărbații simt diferit (o exista un „pattern” pe care-l împărțiți cu toții, dar există și destul de multe diferențe, astfel că eu presupun că este destul de greu de spus dacă toate trăirile unui personaj masculin prezentat de o femeie sunt greșite/stupide/amuzante, etc). Iar ușor eronat pentru că spui că ”femeile scrise de bărbați sunt mai femei.” Ai putea spune acest lucru poate doar dacă ai fi femeie (reiese din comentariul tău că nu ești), dar niciodată în întregime pentru că și femeile sunt foarte diferite între ele (chiar și cu presupunerea existenței acelui pattern). Dacă spui că „femeile scrise de bărbați sunt mai femei” e ca și cum ai recunoaște că vezi toată situația prin ochii tăi de bărbat, drept urmare nu ești un judecător bun pentru situația anterioară (pentru că și pe aceea și filtrezi prin ochii tăi de bărbat (ești condiționat de propria masculinitate) și nu poți spune dacă ceea ce ai afirmat este cu adevărat corect, sau doar subiectiv.

      În ceea ce mă privește… nu mă interesează prea tare dacă personajele-masculine pe care le creez sunt reale. Pentru că mai este o perspectivă inclusă aici pe care cred că nu ai luat-o în considerare: anume aceea că adesea scopul personajelor nu este acela de a portetiza un tip uman real. Adesea trebuie gândite în cadrul poveștii, și nu raportate la „posibilitatea lor de a fi personaje reale”. Această chestiune ar putea deveni irelevantă în cazul în care scopul este diferit. Spre exemplu… dacă cineva scrie o poveste, o lucrare de ficțiune, în care prezintă o serie de personaje (masculine și feminine) lucrul primordial nu este dacă personajele sunt bune reprezentante ale unor tipologii/respectiv sexe ”reale”, ”umane”, ”din viața noastră”, ci dacă ele se comportă în concordanță cu portretul creat, cu modul de gândire indus și cu comportamentul produs de toată statura lor de personaje create de un narator. Devine complet irelevant dacă ele portetizează bine sau nu femeia sau bărbatul așa cum adesea suntem noi condiționați social să-i înțelegem. Ce spui tu are relevanță doar în măsura în care se presupune că personajele respective ar trebui să aibă corespondente reale (deși tot consider opinia ta ca fiind subiectivă), sau doar în măsura în care cititorul respectivei lucrări de ficțiune dorește să facă aceste conexiuni și nu acceptă altă viziune. No, păi asta cred că-i deja altă discuție :).

  2. Mereu ma amuz cand dau de masculi in povesti scurte sau lungi, scrise de prietene sau de femei. :)) Aproape mereu.

    1. De ce? Portretele masculilor făcute de femei îți par atât de ireale? De altfel, pentru mine personajele sunt adesea doar instrumente, fie ele bărbați sau femei. Nu întotdeauna, dar este cazul pentru povestioara asta, cum și pentru altele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image