Despre ziua de naștere

Am observat de-a lungul timpului că pe măsură ce înaintezi în vârstă, găsești în jurul tău o mulțime de oameni care nu se mai bucură de ziua lor de naștere. Cumva, îi înțeleg. Nimeni nu vrea să îmbătrânească. Timpul e nemilos. Nu te lasă nici o secundă. Trece pe lângă tine și te trezești într-o clipă că s-au dus toate acele momente când erai tânăr sau, mai grav, când erai cu italic sau cu bold sau cu majuscule. Sunt și acei oameni foarte pozitivi care-ți vor spune că trebuie să celebrezi ziua când ai început să exiști și să nu te gândești în sensul invers, că îmbătrânești…

Nah. Îmbătrânești. Crești. Rămâi la fel? Cine știe. În sufletul meu simt că voi rămâne întotdeauna o fată, probabil și când voi fi o babă șmecheră. Încă mă bucur de tinerețea aceea enervantă, așa că vorbele mele nu pot fi înțelepte. Dar un lucru este sigur, nu cred că pot (sau nu cred că mai pot?) să încurajez pe cineva să se celebreze doar pentru că aceea este ziua în care s-a născut. Nu pentru că nu ar fi bine să faci asta, ci pentru că e o capcană care s-ar putea întoarce repede împotriva ta. Nu. Mai degrabă te încurajez să te celebrezi pentru că:

  1. Ești, pentru că exiști,
  2. ai mai supraviețuit un an,
  3. viața poate să fie și frumoasă,
  4. vârsta e doar un număr afurisit,
  5. în adâncul sufletului rămâi tot Tu, cu toate schimbările pe care le acumulezi,
  6. e ziua ta și scuza perfectă să mănânci felia aia extra de tort pe care ți-o refuzi de obicei,
  7. ești important; e viața ta, iar vârsta asta pe care o ai acum, chiar dacă un număr, merită sărbătorită fie și numai pentru că nu se mai întoarce niciodată,
  8. e altă scuză perfectă să îți faci un cadou și/sau să primești o duzină,
  9. e o ocazie minunată să râzi și să plângi și să simți că trăiești,
  10. e o ocazie și mai bună să fii iubită și să îi iubești pe cei dragi ție, fie că sunt oameni sau animale sau amândouă,
  11. poți să mai vezi un episod din Young and the Restless sau serialul ăla cu multe episoade care nu se va termina nici deceniul ăsta (pentru mine: încă mai am ocazia să mă apuc și poate chiar să termin În căutarea timpului pierdut… ),
  12. oricât de puțin sau mult ai avea (spiritual, material, sau cine știe de ce altă natură), poți să iei o pauză de la griji, poți să iei o pauză de la tot și să te bucuri. Ziua ta e un motiv să te bucuri, pentru toate motivele și pentru nici un motiv.

Așa că nu, nu cred că ar trebui, nici unul dintre noi, să spunem că nu ne place ziua noastră. Sigur, când eram mai tânără, aveam aceeași replică pregătită, și nici măcar nu era prefabricată. Nu îmi plăcea ziua mea de naștere foarte mult. Sau, mai degrabă, îmi plăcea și totodată nu o sufeream. Nu pentru că îmbătrâneam. În adolescență, și mai ales în copilărie, de abia așteptam să cresc și să devin adult (nu, nu a fost o dezamăgire, îmi place cum devenim mai înțelepți odată cu vremea, sau poate mai distractivi, sau poate pur și simplu mai conștienți de propria noastră existență).

Nu am avut niciodată o problemă cu vârsta, și cu atât mai puțin acum când sunt mai aproape de 30 decât de 20. Totuși, aveam o stare neplăcută de tristețe în ziua aceea. Încă am. Este o stare bizară, ușor de recunoscut, greu de înțeles, insuportabil de explicat. Nu aș putea spune ce o cauzează, probabil simplul fapt că nu știu ce să fac cu ea: cât de importantă e, cât de importantă trebuie să fie? Poate e și o ușoară frică în legătură cu depărtarea față de cel care eram ieri… Încă nu am găsit un răspuns la toate întrebările, dar altceva este cert… pe măsură ce “înaintez în vârstă”, îmi place din ce în ce mai mult ziua mea de naștere și o aștept cu drag.

Sigur, încă experimentez o tristețe ciudată și o nevoie de a sta singură măcar pentru câteva momente în ziua aceea. Momente când nu fac nimic, doar mă gândesc și interiorizez starea. Poate că este proprie trecerii timpului, poate că pur și simplu este un obicei, ceva ce am căpătat pe la treișpe ani sau chiar mai devreme, o angoasă, și pe care pentru că nu știu să o numesc, neștiind ce este, trebuie să o experimentez și să îi acord (o) atenție nesuferită în fiecare an.


Totuși, îmi place din ce în ce mai mult ziua mea, pentru toate motivele pe care le-am enumerat mai sus și pentru că sunt fericită, chiar recunoscătoare (alterității?) pentru că exist în continuare. Nu o spun în nici un sens negativ, dramatic, tragic, mai știu eu cum? O spun ca așa cum constați ceva. E o stare de facto. Mă bucur că ajung să experimentez și mai multe și pentru că sunt tot eu, mă bucur de toate reușitele și mă uit în spate cu regret la toate acele lucruri pe care aș fi putut să le fac mai bine. Și care, totuși, m-au învățat ceva bun.

Nu mă concentrez asupra vârstei. Sau, dacă o fac, o fac doar pozitiv. Iată, am scăpat de sub jugul copilăriei, adolescenței, eu mai știu? Măcar nu mai sunt ‘responsabilă’ pentru toate acele momente complet ridicole pe care le-am experimentat atunci când eram, cum bine zice o vorbă vulgară, ‘mic și prost’. Cu alte cuvinte, e întotdeauna mai bine să înaintezi. Și da, știu, știu că e trist să îmbătrânești, e trist să te gândești că nu vei mai fi niciodată adolescent. Dar tocmai de aceea este atât de important: nostalgia face parte din existența noastră și e ceva ce trebuie experimentat pentru a ne ajuta să creștem și să devenim noi înșine. Și fiecare vârstă vine cu bucuriile și neplăcerile ei.

Să mi se mai permită ceva clișeic. Așa e viața. Te naști, crești, îmbătrânești, și după… Degeaba te ascunzi după un deget sau trăiești cu frica în sân. Nimănui nu îi place să vorbească prea personal despre asta, poate doar filosofic sau de dragul unei discuții, poate prin intermediul unei cărți, poate cel mai bine cum o face Saramago în Intermitențele morții. Dar în viața de zi cu zi, omul de rând ignoră acea ultimă etapă a existenței nu pentru că ar fi neapărat lipsit de simț critic sau de putința introspecției, ci pentru că… viața omului este în primul rând trăită. Nu trebuie să se gândească nimeni: Vai, ce mă fac, s-a mai dus un an! Da, s-a mai dus, asta e, move on.

Vorbesc cu aroganța cuiva care e încă tânăr. Ce să faci? E păcatul vârstei. Mulți dintre voi o să spuneți, aș vrea să te văd ce spui peste zece, douăzeci de ani! Și o să fiu sinceră cu voi, și eu de abia aștept! Vorba ‘ceea, om trăi și om vedea! Îmi place mai ales partea cu ‘om trăi’, că de descurcat, pare-mi-se, omu’ se cam descurcă în viață. O s-o las pe Ramona cea din viitor să se uite cu groază la Ramona de azi și să spună: vai, dar ce lucruri iresponsabile puteam spune, și puerile! (Hey, do you think you’re better than me????*)

Mulți dintre voi o să vă uitați cu aroganța celor care știu mai bine și o să ziceți că nu știu nimic și că sunt prea optimistă. Cine știe? Deși i., cel puțin, știu că nu crede că sunt prea optimistă, iar unii dintre noi ar putea spune că el ar trebui să mă cunoască ceva mai bine decât alte persoane. Oricare ar fi cazul, nu vreau să spun mare lucru, ci doar că mi-ar plăcea mult ca fiecare dintre noi să se bucure de ziua lui fie și într-un mod comercial. De ce nu? E o bucurie. Nu că îmbătrânești și ești mai aproape de nimic decât erai în urmă cu un an, ci pentru că ai avut ocazia să experimentezi și acest an din viața ta. Pe bune, mulți nu pot face asta.

Viața e prea scurtă ca să te îngrijorezi c-ai îmbătrânit. Există un timp pentru toate. Asta e, odată ai fost și tu tânăr, odată ai fost și tu adolescent, odată ai fost și tu copil. Și cine știe, poate că într-o zi povestea lui Vonnegut** n-o să fie doar o distopie, iar atunci cine știe ce importanță ar mai avea ziua de naștere. Profită cât mai poți, ha-ha-ha.

Dar, până atunci, mai sunt trei zile până o să mănânc o felie de tort maare, plină cu ciocolată, o să râd, o să plâng, o să îmi amintesc cu rușinea specifică toate acele momente tragic de ridicole pe care le-am experimentat până acum și să mă bucur măcar că nu mai sunt așa naivă și neștiutoare ca acum un an. Sigur, o să regret că nu mai pot cuprinde niciodată cu prezența acele momente, cine știe ce momente.

Dar mă voi bucura totuși că, deși n-am o memorie bună, măcar imaginația și emoțiile mele mă ajută suficient cât să le experimentez în gând. Și o să mă mai bucur și de altceva: că această ființă din prezent, adică eu, este capabilă să se bucure de ziua ei și să privească trecerea anilor ca pe ceva natural, deși înspăimântător. Și ar trebui să te bucuri și tu că poți merge mai departe, că ești, chiar dacă nu știi încă cine ești, chiar dacă poate ai problemele tale mai grave sau mai puțin grave. Nici un om nu este iertat de timp, dacă vrei să vorbim poetic, dacă vrei să ne amintim ce a spus Marin Preda.

Și totuși, chiar și așa, în pofida tuturor “dar”-urilor care există pe lumea asta, bucură-te. Și mănâncă niște tort. E grav dacă-ți scade glicemia și arunci cu roșii în blogul meu. Nu e antitomatos. HAHA! (Note to future self: Are my puns better in the future? Don’t blame me if they aren’t!)

Cântecul zilei, ceva ce m-a ajutat să alerg ultimele 3 minute din cele 20 reușite. AC/DC și voință pură! Dar despre alergat, altădată.

*referință prostuță la serialul The Good Place
** 2BR02B, Kurt Vonnegut, o povestioară din 1962. 
Check it out.
please share if you liked it
0
Posted in: existențiale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image