despre sine și trecut

Cât orez au putut să pună în ceaiul ăsta. Uite!

zice I.

Genmaicha. Posibil că nu-i un ceai pentru oricine. Ceai verde cu gust profund de orez prăjit. Așa că atunci când vreau să fac un ceainic de ceai verde, îl întreb întotdeauna și pe I. dacă bea. Iar când răspunsul este nu, îmi fac un Genmaicha.

Sunt genul de persoană care lasă radio-ul pe frecvența cu muzică clasică toată ziua (săptămâna, luna, anul). Și de abia așteaptă să schimbe înapoi frecvența când cineva a schimbat pe un alt fm, oricare-ar fi. Nu sunt fanatică, nici vreo cunoscătoare a muzicii clasice (sau a operei, jazz-ului, you get my drift). Sunt o afonă desăvârșită. Nu e o scuză, nici nu mă acuz. E o realitate. Și totuși, și ăsta e un adevăr despre mine: mă binedispune, de exemplu, Pavarotti cu La donna e mobile sau Verdi cu Primăvara. Sau Trubdaurul, nu că i-aș înțelege neapărat esența. Gusturile nu se discută, dar poate că fiecare lucru ce ni se întâmplă sau îl alegem în viața noastră, ne definește cumva. De aici, disputa: gusturile nu se discută, se dispută, cică. 

De exemplu, Saramago. Doar văzând titlurile în bibliotecă, am deja o altă stare de spirit. Nu știu cum ar fi fost să nu fi citit niciodată Saramago -trist, nespus de trist. Mă bucur că în ziua aia când am umblat fără direcție prin Cărturești, m-am decis să cumpăr Domnul Jose. Am luat și Tunelul a lui Sabato pe care am citit-o prima. Asociam acești doi autori pentru că auzisem de ei cumva într-o conexiune, deși nu-mi amintesc de la cine sau de ce. Erau doi autori pe lista mea ”scurtă” și voiam să îi încerc pe amândoi. Îmi amintesc că eram în Cișmigiu, era soare, nespus de frumos, toamnă, și eu lecturam în voie și-a căzut o frunză pe pagină -știți, genul ăla de moment greu de capturat, dar pe care japonezii nu s-ar sfii să-l prindă într-un haiku simplu (ei, da, uite aici parcă sun un pic a fanatică).

Nu prea mi-a plăcut Tunelul, așa că am amânat cartea lui Saramago de teamă să nu se lege cumva nenorocul între cele două -de altfel, diferite. Despre Tunelul lui Sabato am auzit mai multe și am înțeles perspectiva unora când au (cel puțin) sugerat că prin simplitatea scrierii sale (direct, concis; intenționat rece și punctual) transmite ceva senzațional. Adică s-ar ascunde în cuvinte reci și simple pentru a transmite anumite sentimente tulburătoare. În fine, ce spuneam despre gusturi, eu am simțit că parc-ar fi o fraudă la mijloc și n-am putut împărtăși această opinie favorabilă. Așa că l-am amânat și pe Saramago pentru alt moment. E bine că am făcut-o. De altfel, și acum mă bucur că nu l-am descoperit în liceu, de pildă, ci mai târziu în facultate. Pentru că și în literatură câteodată este vorba despre timing (ca-n dragoste, adicătelea). Și nu-mi imaginez cum Ramona din liceu ar fi putut să-l aprecieze pe Saramago, de pildă. Nah, nu cred, cu tot snobismul și aerele proprii adolescenței (mă rog, fie de intelectual, fie de delicvent, fie de pampon de majoretă, eu știu ce visează fiecare?). Cu toate că, în ultimul an de liceu, citisem Dincolo de bine și de rău cu o sfințenie aproape mută (sau chiar mută). Cu alte cuvinte, foarte periculos! Dar, întorcându-ne la Saramago. L-am citit pe Domnul Jose un pic mai târziu. Și de atunci, tot  citesc Saramago. Nu-l ”descopăr și redescopăr,” ci pur și simplu mă simt acasă citindu-l.

Ei, așa și cu genmaicha sau cu frecvența mea cu muzică ”selectă” la radio. Mă fac să mă simt ca acasă. Ei, sunt acasă când sunt prinsă în aceste activități. Dar eu vorbesc despre o stare, nu despre o așezare în realitate. Am scris de mai multe ori în trecut despre această stare pe care nu reușeam să o capturez nicicum. Acum mi-e mult mai ușor -atunci aveam un simț al aventurii cel puțin bizar, dat fiind că era doar în perspectivă iluzorie și-n fapt stagnam. Neștiind prea multe despre mine și neavând nimic solid construit despre sine în acele ”timpuri”, normal că treceam prin tot felul de dileme. ”Dileme”, țin să scriu și ”cu ghilimelele de rigoare.” Azi, mi-e ușor să mă simt ca acasă regăsind ceva ce-mi place. Cât de simplu-i asta. Și cât de limitat e omul câteodată să se reîntoarcă. Nu am avut niciodată de gând să ajung tipul acela de adult care se uită cu nostalgie la trecut -și, în fapt, nu sunt așa deloc. Nu cred că voi fi vreodată. Întotdeauna privesc înainte. Dar e o mică diferență între mine de acum și cea din trecut. Simplu spus: nu mă sperie regăsirea. Nu mă sperie definirea printre anumite aspecte ale trecutului care simt că mă definesc (o anumită muzică, o anumită carte, o anumită persoană, o anumită activitate, ș.a.m.d.)

Când eram adolescentă,  uram când auzeam oamenii spunând lucruri de tipul, ”ce bine era când eram copii,” sau ”ce dor îmi e de acele timpuri,” sau ”alea au fost cele mai bune timpuri… altele nu vor mai fi la fel.” Asta despre trecut. Mereu m-a înfuriat. Chiar și acum mă enervează. De ce să fii prins într-un trecut? De aceea am și respins narativismul ca poveste despre sine. Nu că aș avea mai multă înclinație spre episodicitate. Și, astfel, în trecut refuzam să mă definesc prin orice. Cred că eram mai mult o prezență care voia să ființeze în viitor. Ceva, așa, fabulos, pretențios. Acuma c-am crescut, m-am făcut mare, privesc cu alți ochi și nu mă sperie acea bulă de confort dată de anumite aspecte ale trecutului. Pentru că acum știu ce control am asupra existenței mele (și ce nu pot controla). Și este în regulă așa. N-am devenit omul acela care să privească cu o nostalgie suferindă la trecut.

Cei mai buni ani ai noștri sunt întotdeauna mâine. Pentru că altfel, ce sens ar mai avea totul? (nu, nu intrăm în dileme și-n discuția despre Sens). O să fiu absolut enervantă, mai ales pe teren existențialist: eu vreau să fiu un om fericit. Desigur, cu toate denivelările de rigoare. Dar a fi prins într-un trecut care nu mai poate să-mi aparțină niciodată, mi se pare nespus de trist. Cred c-am mai zis ceva despre asta și într-un post trecut. Privesc înainte, îmi beau ceaiul Genmaicha cu plăcere și îl ascult pe Pavarotti. Uite-așa, pentru că deși sunt secvențe din trecutul meu, trăiesc cu ele înainte, și nu cu nostalgia disperantă a trecutului. Știm deja că memoria e o dezmățată. Așa că, grijă, grijă, mare grijă.

Hm. Asta-i așa, o mică bucățică din spiritualitatea în care cred eu. Dar, despre asta, altădată. În treburi din astea, mereu simt că trebuie să abordez o notă personală. De altfel, bucățica mea virtuală e un soi de jurnal, așa că postul nu-i neapărat o surpriză.

Vorba lui Shakespeare

“What’s past is prologue.”
The Tempest

Să-nțelegem asta în contextul celor scrise de mine. Zic.

Vă mai scriu.

Să nu vă lăsați prinși în trecut.

 

One Comment

  1. Pingback: Homepage

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image