despre Saramago un pic

Câteodată intru în dispută (e mult spus) cu I. despre Saramago. Dacă m-ar întreba de ce îmi place Saramago, cred că aș rămâne ușor blocată. Pentru că întotdeauna, pentru mine, cel mai greu a fost de explicat ceva ce 1, mi se pare evident și 2, îmi place atât de mult încât a găsi motive pentru asta nu este doar dificil, ci adesea imposibil. Poate că atunci când îți place ceva foarte mult, cazi într-adevăr într-o groapă a iraționalului care ori te frământă și te ia la bani mărunți, ori te… întregește? N-aș putea spune, n-aș merge chiar atât de departe.

Când eram în liceu a fost o mică modă la un moment dat cu citirea Doamnei Bovary a lui Flaubert. Nu știu dacă neapărat modă; și dacă a fost, cine a pornit-o… Poate că a fost school assignment și printr-o minune am citit și eu ceva impus fără să protestez. Cu alte cuvinte, citiserăm mai multe (mulți?) opera lui nea Flaubert și tot discutam despre ea. Vorbeam despre motivele unuia și a altuia, despre personalitatea unuia și a altuia -nu vorbeam neapărat numai despre doamna Bovary sau numai despre soțul ei, și nici numa’ despre actul său de infidelitate. Cred că era mai degrabă vorba despre o discuție principială și despre de ce da, de ce nu, cum ar putea fi justificat, cum nu. Semăna mult cu discuția despre infidelitate din Prima noapte de dragoste, Ultima noapte de război, cred, dar la un nivel mai jovial și adolescentin. Cert e că vorbeam mult despre asta. Îmi amintesc că EU vorbeam mult despre asta și găseam întotdeauna ceva de spus, de argumentat, de subliniat, de justificat -sau nu.

Și de ce ar fi asta ciudat? Cunoscându-mă, unii dintre voi poate că v-ați dat ochii peste cap. ”Ramona, dar ție de fel nu-ți tace fleanca!” (eh, pare-mi-se că-i o urmă de enervare acolo, eee?) Dară, trecând peste asta, buba-i următoarea: nu mi-a plăcut DELOC cartea lui nea Flaubert. Ba m-a plictisit groaznic! De abia așteptam să o termin și nu înțelegeam ce e așa măreț și interesant și must-read la Doamna B. a cărei superficialitate o detestam, iar pe soțul ei imbecil îl găseam și mai de nesuportat, deși mi-era milă de el. Cu alte cuvinte, de abia așteptam să o termin și nu găseam absolut nimic terifiant, exciting, worth-reading în carte. Și când am terminat-o, am vorbit despre ea zile întregi. Deși nu-mi plăcuse nici măcar un rând!

În schimb, când am citit pentru prima oară Kafka, am căzut într-o tăcere aproape absurdă. Când am citit pentru prima oară Beckett (Waiting for Godot) nici măcar nu am reușit să scot vreun cuvânt despre asta. Cred că am adăugat pur și simplu piesa în lista mea de Goodreads și am suspinat semnificativ. Și fusese una dintre cele mai minunate lucruri pe care le citisem vreodată. Încă rămâne astfel. Încă mă simt incapabilă să discut despre asta -rațional, cel puțin. Aș putea scoate o bălmăjire generală. Și aș putea, mai mult decât atât, să spun niște banalități de care mi-ar fi rușine chiar și-n momentul rostirii lor.

În schimb, la școală am vorbit despre madama Bovary de parcă făcusem studiu de caz pe personaj. Poate că depinde de natura operei, ați putea spune, dar mi-e greu să cred că e vorba numai despre asta.

Cred că e vorba mai degrabă de o anumită incapacitate -chiar ‘amputare’, aș putea spune, a gândului și firului rațional în cazul unor anumite opere, piese de teatru, romane, nuvele, orice-or fi… care te frapează până la un așa nivel încât îți răpește putința de a construi o frază cât de cât pertinentă despre respectiva. Și câteodată nici măcar nu trebuie să fie vorba despre o capodoperă.

Întorcându-ne la Saramago. Câteodată intru într-o oarecare discuție contradictorie despre măreția autorului portughez. Ei bine, eu îl consider ‘măreț’ și nu neapărat într-o manieră subiectivă. Mă aflu însă într-o ipostază de incapacitate fabuloasă când vine vorba despre a putea formula judecăți de valoare pertinente cu privire la natura operei sale. Fie și când vine vorba despre personajele care mi-au plăcut. Domnul Jose, de pildă. Tot ce pot spune despre el este că, vai, cât mi-a plăcut săracul don Jose. Sau ce aș putea spune despre Evanghelia după Isus, care este cartea care mi-a plăcut cel mai mult din repertoire-ul lui Saramago? Nu vă mai zic ce pot spune despre ea că mă tem că o să mă apuce râsu-plânsu. Cu alte cuvinte, risc să cad în capcană și să ‘pierd’ disputa cu I. atunci când discutăm despre Saramago. Dintr-un motiv cât se poate de banal, dar cu atât mai real: îmi place prea mult; atât de mult că mă incapacitează.

Voi vă aflați vreodată în ipostaza asta? Ce autori/opere vă ‘incapacitează’? Citindu-l pe Saramago, mereu am chef să scriu (la fel mi se întâmplă și cu Kafka, Kundera, și alții, alții). Și aș sta să citesc până când nu aș mai înțelege propozițiile. Nu e vorba despre o dorință ‘necesară’ de a afla ‘ce se va întâmpla’. Nici măcar nu contează ce carte deschid. E vorba despre stil, poate. Dar mie mi se pare mai mult. Mi se pare că este vorba despre o întregire a autorului-operă pe care cititorul o simte și o interiorizează în cel mai înalt grad. Și, datorită acestui fapt, dorește doar să trăiască cele citite. Să le experimenteze. Și să nu le ‘denigreze’ neapărat prin vorbele sale neghioabe, nepricepute, și ‘judecările de valoare’ care, oricât de pertinente ar fi, devin și banale și vulgare prin comparație.

Sau poate că doar eu nu mă pricep să vorbesc despre anumiți autori și despre anumite opere. Și câteodată mă găsesc zicând lucruri evidente precum, dar vai, cum de n-ai citit Saramago? TREBUIE SĂ CITEȘTI. ESTE GENIAL. Apoi mă opresc și mă minunez. Eu am zis asta? Despre Saramago? Păi, doar atât? N-am exprimat absolut nimic despre el.

Totuși, n-ai citit Saramago? Și dacă ai citit și nu ți-a plăcut, asta e. Îți înțeleg subiectivitatea. Dar, obiectiv vorbind, nu-i așa că-i genial? Să mă opresc, zic. Mi s-a terminat și cana de cafea și mă așteaptă Memorialul mănăstirii. Aud că e dintre cele mai bune ale lui Saramago. Încă n-am citit-o. Aș vrea să mă apuc de ea curând și sper să mă minuneze. Știu că e un volumaș cu scris mic de la editura Polirom. Nu varianta mică și albă, ci cea copertată. Pe o margine, chipul în vârstă al lui Saramago și vorbele,

Visurile sunt acelea care țin lumea pe orbita ei. Și tot visurile sunt acelea care îi alcătuiesc în jur o cunună de luni, iar cerul este strălucirea care se află în mintea oamenilor, dacă nu mintea oamenilor este adevăratul și unicul cer.

Jose Saramago

ed Polirom

Cum să nu-ți placă?

Vă las. S-a trezit odrasla, mă întorc la citit cărțulii pentru copii (cu imagini: mingii, urși, câini, diverse lucruri). 🙂 Voi ce mai citiți?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image