Astăzi, când mă-ntorceam de la film (fusăi să văd The Hobbit 3), cum mă strecuram eu tiptil printre picăturile de ploaie și evitam lacurile în singurul mod în care ești sigur că n-au să-ți mai vină de hac (trecând prin ele, desigur), mă păli iară absurditatea existenței. M-am gândit s-o numesc astfel de dragul amuzamentului (dac-ar fi să iau în seamă ce spune o prietenă bună de-a mea, atunci aș zice că oamenii sunt și așa suficient de triști și stresați astăzi -și mai ales în București, de ce să îi mai întristez și eu cu postarea mea -vasăzică, ăsta-i motivul pentru care încerc o notă ușor amuzantă). În orice caz, mă întrebam, în timp ce mă luptam cu propriile mele sentimente greu de descris (darămite de-nțeles!), dacă nu cumva toată lumea experimentează (sau a experimentat) o astfel de senzație pe parcursul existenței sale… Da, m-am gândit eu, ar fi imposibil să nu… Mi se pare foarte plauzibil ca toți oamenii să fi simțit vreodată această tragică ruptură dintre cotidian și metafizic (orice-or mai însemna și aceste două cuvinte), mă aștept ca orice individ să fi simțit vreodată cât de absurdă, de neînțeles este existența și cât de greu este să mergi pe aceeași cale (când nici nu știi ce este acea cale de fapt).

În acea mică plimbare pe care-am făcut-o de la cinema până în stația autobuzului, zăbovind în bătaia picăturilor de ploaie și privind mai degrabă lacurile decât altceva, m-a trăznit că nu se poate ca oamenii să nu știe despre ce vorbesc. Poate că nu pot pune totul în cuvinte în cel mai potrivit fel, dar mi se pare că toți trebuie să fi simțit (sau vor simți vreodată) cât de neînțeleasă este această existență a noastră, și cât de puțin sens are tot trezitul de dimineață, muncitul, căscatul, culcatul – nimic nu pare să aibă vreo importanță în acest cotidian nesuferit. Mă trezesc, mănânc, îmi beau cafeaua, mă duc la muncă, citesc un pic dintr-o carte, mă pun la somn și-am încheiat ziua -iar apoi o iau de la capăt (situație pur ipotetică, dar de-nțeles). Unde e sensul în toată această ecuație? Ce satisfacție îmi oferă mie, ca orice-oi fi eu, toată această viață care pare să aibă un sens, dar care, în definitiv, este lipsită de orice profunzime și însemnătate autentică? Nu gândesc mereu așa, cum poate nu gândim nici unul dintre noi asemenea lucruri tot timpul, dar mă lovește uneori această tristețe (aproape disperată) și mă apasă până și-n cele mai închise și ascunse unghiuri ale ființei mele.

Mi-am dat seama, și poate nu este pentru prima oară când o fac, că o să mă lupt cu asemenea lucruri toată viața mea. Uneori mă gândeam (și poate c-o să mă mai gândesc și de aici înainte) că îmi voi găsi sensul, că această existență cotidiană nu o să mă mai apese atât de puternic și dureros tot timpul, că va exista un moment al vieții mele (unul continuu, până la sfârșitul vieții, de la momentul x la momentul z, care e sfârșitul), când nu voi mai experimenta aceste aberante suferințe cauzate de sufocantul cotidian și absurdul unei existențe finite și imposibil de mulțumit… în fine, mă gândeam că-ntr-o zi toate astea se vor opri, că voi avea răspunsuri la toate întrebările mele și că nu-mi voi mai bătea capul cu suferințe atât de greu de-nțeles și scos la capăt. Ei, acum ar fi cazul să spun că m-am înșelat… Cel puțin așa cred: această existență este menită a fi cumva confuzantă și confuzată, este menită să ne-ntoarcă pe dos (sau pe toate părțile) și să nu ne lase niciodată în pace (ce-o fi și pacea asta dacă nu o plictiseală veninoasă?)

Altfel spus, cred că această absurditate a cotidianului, și a existenței mele în genere (a tuturor nehotărârilor și greutăților, a căror motive le descopăr post factum), cred că această chestie are să mă urmeze de-aici înainte și până la sfârșitul zilelor. Și, aș zice, asta s-ar putea să fie chiar bine (dac-ar fi să-l interpretez cumva pe Nietzsche în acest stadiu, dintr-un anumit punct de vedere, aș zice că la asta îndeamnă și el în unele cazuri).
Ce vreau să spun este că această apăsare nu va dispărea niciodată: nu cred că mă voi împăca niciodată cu cotidianul, deși mă voi pierde mereu și în repetate rânduri în el când nu mă mai înțeleg cu celălalt plan (pe care nu m-am hotărât încă cum să-l numesc). Nu vom ști, sau nu voi ști niciodată dacă deciziile pe care le fac sunt corecte sau nu, și e greu să vorbesc cu precizie și încredere nestrămutată despre sentimentele, căile, hotărârile, blabla-urile mele… n-am ce să-i fac, e o povară pe care va trebui s-o car. Poate că mi se trage din caracterul ușor anti-social (dar nu întocmai), dintr-o nevoie de închidere în sine, și totodată de aparținere a unui întreg… poate pentru că pe de-o parte îmi vine să mă arunc în cotidian și să uit de tot, și pe de altă parte vreau să mă las purtată de un soi (sau mai multe soiuri) de metafizică și să trăiesc doar pe acel tărâm (să mă gândesc că există un adevăr, ceva intrinsec, că există un scop, un motiv, că există ceva acolo care ne face pe noi să fim oameni și nu furnici -și nici nu vorbesc despre religie în mod necesar).

Îndrăznesc să zic că poate toți cunoaștem asemenea senzație: că poate tuturor ni se pare fără sens cotidianul de multe ori (și ce valoare o avea celălalt plan, când nu știm nimic despre el? și, în fond, e la fel de absurd și nesigur ca și cotidianul, poate chiar mai departe și mai greu de atins)… Ce ne enervează și ofuschează cel mai tare e poate faptul că nu putem să-nțelegem, când privim lucrurile cum trebuie, la ce ne sunt bune toate astea (lucruri, sentimente, relații, ocupații și mai știu eu ce) când nu facem parte din nimic și suntem doar niște indivizi anonimi care joacă într-o piesă dezorganizată unde nu există personaje principale (afară de egoismul fiecărui individ: de-asta e piesa așa dezorganizată, până și regizoru’ îndrăznește să se creadă personaj principal, când de fapt fiecare e atent doar la el însuși).

N-aș fi vrut să vorbesc doar despre această rupere dintre cotidian și altceva (metafizică?)  astăzi, dar mă rezum la asta, dat fiind c-ar fi nedrept și poate chiar neînțelept să mai adaug și altceva în această discuție. Și, în timp ce meditam eu așa, în plimbarea mea, la cum toți oamenii trebuie să simtă acest lucru, să fie apăsați din când în când (triști, disperați, abătuți, mai știu eu cum), mi-am dat seama că s-ar putea să nu am dreptate. Ce-o fi cu acei oameni care sunt tare optimiști, m-am gândit, și care sunt foarte ancorați în realitate și cotidian și nu văd mai departe de aceasta? Nu știu dacă sunt oameni fericiți și nici nu aș vrea să mă număr printre ei, dacă nu au experimentat și nu experimentează această suferință, dar mă întreb dacă nu există cumva și astfel de persoane care se plasează atât de departe de această senzație încât nici n-o bănuiesc? La fel cum sunt oameni care nu au experimentat niciodată nici o formă de depresie și nici nu pot înțelege ce e aceea (mai mult decât ce poate oferi teoria, bineînțeles), poate la fel sunt și oameni care nu simt ruptura dintre cotidian și altceva și nu se simt niciodată sfârșiți, fără sens, abătuți, vrând să meargă la nesfârșit în bătaia picăturilor de ploaie, cutreierând pe meleaguri imaginare și poate deloc îmbucurătoare. Cred că la această întrebare mi-aș dori un răspuns… Și, de altfel, cu riscul de-a suna cumva iubitoare de suferință spirituală, n-aș vrea să nu pot experimenta asemenea apăsare. Chiar dacă-mi rupe sinele în milioane de bucăți (presupunând c-a fost vreodată un întreg, fapt în întregime îndoielnic), mă simt mai întreagă așa, în îndoielile mele, decât m-aș fi simțit altcumva (nu m-aș mai fi simțit deloc, pentru că nici nu mi-aș fi pus problema)

În orice caz, până îmi mai revin eu din această suferință omenească și din conștientizarea caracterului meu anonim și lipsit de însemnătate, hai să mai ascultăm niște muzică care să ne dispună (bine, rău, asta-i altă discuție…)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image