Despre citit și despre o carte

Știți personajele acelea care își pun o carte în geantă/buzunar oriunde merg? Am fost la Praga de curând într-un weekend și în rucsacul meu cu necesare pentru două zile, mai mult gol decât plin, era și-o carte (ceva povestiri scurte de Alberto Moravio, ăl’ de-a scris Ciociara). Pe lângă kindle-ul cu n cărți și două chiar special încărcate cu ocazia excursiei. Când l-am întrebat pe i. cam ce ar trebui să am la mine, mi-a spus din capul locului să-mi iau doar kindle-ul. La final de program, când îi arăt că mi-am făcut băgăjelul, îi zic c-am strecurat și o carte acolo. Una mică, ușoară. Just in case… (spoiler: am citit din ea în aeroport).

În ultima vreme, am început să fiu poate și mai atașată de ideea cititului. Poate că a devenit un cult, poate că a devenit un stil de viață. Poate pentru că nu am timp să citesc prea mult în ultima vreme (toddler alert). Dar cred că este vorba, mai degrabă, de un soi de spiritualitate. Cititul face parte din acea parte a existenței mele pe care o aprob și cu care mă identific. Datorez cititului mai mult decât aș putea recunoaște. La final de program, cred că m-am educat cel mai mult și cel mai bine prin citit.

Și nu vorbesc aici despre cunoștințe și informații (deși, truth be told, vocabularul și, ironic, chiar capacitatea mea de a mă exprima verbal mai lin și mai extrovert a fost dobândită și este perfecționată prin citit, cine-ar fi crezut).

Cititul m-a făcut om mare. Nu am fost niciodată lipsită de empatie, să ne înțelegem. Dar cred (sunt convinsă) că m-a ajutat să cresc și să mă dezvolt emoțional. Eu îmi proiectez cumva existența sub forma unui metaforic bildungsroman. Urmez așa o traiectorie care își dă sieși sens doar după ce am traversat o sumedenie de aventuri care îi conturează și mai bine caracterul. Sigur, aici finalitatea nu este reprezentată de forma finală a caracterului personajului care sunt eu, ci trăirea în sine, stilul de viață, și uitarea înapoi din cel mai îndepărtat punct posibil pentru a putea afirma: da, toate acestea au avut sens.

Pentru o persoană sceptică, ușor paraonică, de un ateism, s-ar zice, aproape fatalist, a spune că toate astea au avut sens atunci când vorbești de lucruri abstracte și care nu explică, să zicem, cât de minunate sunt meduzele (științific vorbind, they are really interesting), probabil că e mare lucru. Nu sunt multe lucruri în viața mea cu care să mă pot identifica în același fel mereu. Dar cititul este unul dintre ele. Când mă proiectez în viitor, ideea de a nu mai citi mi se pare aproape grotească. Când îmi amintesc trecutul, îmi amintesc, inevitabil, și cam ce citeam într-o anumită perioadă a vieții mele (după capacitatea memoriei, uneori defectuoasă). De exemplu, îmi amintesc cum am luat o amendă în RATB (STB acum?) pentru că am uitat să ‘compostez’, acum câțiva ani. Reciteam În fața Legii de Kafka.

Știu că mă repet când elogiez ideea cititului. Dar uite că stăteam eu așa liniștită în seara asta de luni, dând o a doua șansă unui ceai Rooibos (despre care îmi amintesc distinct că nu mi-a plăcut în urmă cu câțiva ani), după ce am salvat niște haine de la uscat ce urmau să fie alungate din propria curte de un vânt teribil și o ploaie pe măsură (neajunsurile vieții cotidiene)… și mi-a venit să mă repet pentru a mia oară și să spun cât de trist mi se pare când un om nu citește. Jur, aveam alte planuri în seara asta (chiar aș fi vizionat un Ozu, dar ce să faci?) Eu aș fi goală pe dinăuntru dacă nu aș citi, dacă nu aș fi citit niciodată. Nu cred că aș fi avut nici un sens, vreodată. Cât despre superficialitate, aș fi fost probabil foarte bună la a o exprima (cu narcisismul aferent, fără îndoială). Nu te ajută întotdeauna cititul să fii un om mai bun (de obicei asta face, totuși, story-tellingul, povestirea, așa că kudos celor ce citesc povești). Dar sigur te ajută să îți lărgești imaginația, perspectiva, orizonturile. OMG, cum s-ar zice, cititul e cea mai cool chestie pe care ai putea-o face pentru tine. E ca un tatuaj spiritual.

Și aș lăsa doar un titlu în seara asta aici: A man called Ove, scrisă de suedezul Fredrik Backman. Face ceva fenomenal autorul ăsta aici. Sau ar putea să facă, după perspectivă. Poate lua un cititor complet amator, necitit de fel, și să îi provoace o dragoste iremediabilă pentru citit. Nu pentru că scrie atât de fabulos (nu e Alexandre Dumas tatăl, și nici fiul), ci pentru că scrie cu o emoție fantastică. O să mă contraziceți, și aveți dreptate, pentru că nu aia e formularea potrivită. Scrie cu o emoție fantastică ascunsă într-un stil scurt și direct, aparent neînțesat cu nimic ascuns și manifestant de simplu. Ai spune că nu a scris cartea, ci că s-a scris singură și spune povestea unui om. Pentru că despre asta e vorba. Cartea spune povestea unui om. Iar tu, ca om, citind-o și, asum aici, fiind cât de cât empatic, n-ai cum să nu te legi de ea și să vrei s-o citești. În fond, ești și tu om. Și, citind, îți dai seama pe undeva că ai căzut în capcana autorului… asta e o poveste. Dar e prea târziu, deja ai recunoscut-o ca fiind ceva viu, în sine, și trebuie să continui.

Cititul vine în multe forme. Unii citesc doar comedii. Alții ceva romantic, SF, fantasy, romane istorice. Alții… doar cărți de specialitate, de self-support, de business, filosofie, medicină, you name it. Dar există ceva ce toate cărțile de specialitate nu îți pot da, ceva ce găsești doar în ficțiune, în formele ei diverse. Am văzut adesea mulți specialiști în diverse ridicând ironic din sprânceană (sau sprâncene, după caz, nu toți au mobilitate excelentă) în fața lecturilor “de plăcere” sau, să zicem, în fața beletristicii. Poate că toți am trecut prin faza aceea când cărțile noastre de specialitate ni se păreau mai importante și mai snowflake decât orice altceva. Din păcate, tindem să confundăm o iluzie cu un adevăr, și pentru unii e prea târziu. Atât zic, cititul nu e doar o plăcere vinovată sau nevinovată, e o “metodă” de descoperire și dezvoltare, iar cei ce posedă simplitatea asta naivă de a se bucura de o poveste ca de o întâmplare fericită a existenței, sunt poate mai câștigați decât toți cei care au ajuns la adevărul absolut. Cine știe, poate că fericiți sunt cei naivi, poate că nu, dar câteodată mă gândesc că dacă există persoane cărora o carte ca A man called Ove nu le spune nimic, atunci s-ar putea să facă parte din clanul Dursley. Dar doar în ceea ce privește atitudinea în fața imaginației și a creativității.

PS: Rooibos e ok. Poate e un gust educat?

PS2: recitindu-mă, par rea spre final; nu doresc să fiu, doar că tot cred că e păcat să nu-ți dai șansa să descoperi cât de frumos este cititul și cât de mult bine ar putea să-ți facă. Ție și oricui. After all…

‘Constant vigilance’
please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image