Cristina Vremeș, Trilogia sexului rătăcitor

Trilogia sexului rătăcitor, Cristina Vremeș

Am dat peste cartea asta printr-o recomandare (nu știam atunci că autoarea e absolventă de Filosofie și că a descoperit într-un târziu că interesul ei pentru Filosofie e unul mai degrabă estetic; detaliu care, de altfel, m-ar fi interesat cu sau fără carte). M-a întrebat cineva de curând dacă merită, iar răspunsul scurt ar fi ‘da’, cel lung ar fi… o să-l citiți imediat. E o carte pe care am început-o cu foarte mare încântare și primele 64 de pagini le-am citit cu încântare, cu entuziasm, cu adorație, cu ceva care mi-a mers direct la suflet. Poate că se vede că este o carte de debut, dar la fel de bine se vede și faptul că autoarea scrie bine și că promite foarte multe pentru viitor.

Pe copera ediției citite de mine (Humanitas 2019) o să găsiți o descriere care ar putea să vă atragă sau să nu v-atragă deloc: este, în mare parte, destul de coerentă, dar în ceea ce mă privește mi se pare că elimină mult din esența scriiturii și o face să pară o lectură pentru femei despre femei într-o aruncare istorică specifică și detaliată, chiar primordială. Ceea ce poate că n-ar fi rău, dar pe mine descrierea m-a plictisit și nu m-a atras. Dacă vi se întâmplă și vouă asta, treceți peste și explorați cartea. Totodată, e de menționat, din punctul meu de vedere, că accentul pus pe ‘imaginea unei Românii din timpul războiului, în comunism, și apoi în perioada tranziției’ etc este un accent cam forțat și cam fals în descriere. Componentele astea sunt prezente în text și înțeleg că și autoarea are pretenția acestor prezențe (which is good enough), dar adevărul este că la mine (în poziția mea de cititor oarecare) n-au ajuns cu aceeași vehemență. Realitatea istorică este prezentă, dar accentul e în altă parte, pe personaje mai degrabă, emoții, dezechilibru, poate o oarece idee de destin. Nu o să găsești imaginea unor realități istorice, ci pățaniile unor femei din realități istorice diferite which is a totally different thing, as far as I’m concerned. Totodată, sunt gata să mizez că și autoarea mai mult aici bătea apropoul. Dacă vrei, e o poveste despre niște femei aruncate în realități istorice oarecare, ceea ce nu le face mai puțin importante. Însă devin înfumurată, să trecem peste.

Vă zic ce nu mi-a plăcut, pentru început. Nu mi-au plăcut diverse discrepanțe (poate inevitabile) în ceea ce privește prezentarea personajelor, nu mi-a plăcut o anumită înșiruire a unor emoții, prea lungi secvențele în care nu se spunea mare lucru și care nu au dus nicăieri (înspre finalul cărții), prea multe descrieri ce păreau forțat deprimate, care aveau ca scop să formeze o anumită imagine (aici) a adolescentei Ada și pe care ar fi putut s-o transmită mai ușor, mai simplu, chiar dacă nu neapărat mai subtil (pentru că nu se zice nimic în direcția asta atât de brut, dimpotrivă). Doar că secvențele alea sunt prea mult, devin goale, devin false, nu mai prinzi nici un mesaj și te oftici.

Nu mi-a plăcut saltul de la persoana a IIIa la narațiunea la persoana I. Nu mi-a plăcut mai deloc pentru că mi se pare că această carte ar fi ieșit mult mai bine dacă era scrisă doar la persoana a IIIa; problema cu saltul nu e lipsa uniformității, până la urmă pe mine forma mă interesează mai puțin, ci pentru că această brutalitate și diferență între cele două e frustrantă. Prima trecere a fost în regulă, următoarele m-au supărat; nu debusolat, cât plictisit și enervat. Pentru mine, ca cititor, e limpede că se putea scrie mai bine la persoana a IIIa. Nu ‘se’ putea, ci Cristina Vremeș ar fi scris mai bine la persoana a IIIa secvențele alea care par ori prea dramatice ori prea goale astfel. Evident sunt subiectivă, probabil că sunt iubitori de narațiune la persoana I care jubilează (cum sunt iubitori înrăiți de Henry Miller pe care eu îl diger mai greu din punct de vedere al formei și mă atrage mai mult din spatele perdelei).

O să ziceți, păi nu ziceai că merită cartea asta? Daaa 🙂 eu cred că da. Este o carte contemporană foarte atrăgătoare și prin foarte multe locuri foarte bine scrisă. Menționez și ce nu mi-a plăcut dintr-o frustrare evidentă de cititor care știe (în aroganța sa mizerabilă) că ar fi putut fi și mai bine, și atunci ar fi jubilat. Judge, don’t judge, I’m just saying.

Primele 64 de pagini m-au atras teribil. Le-am citit cu mare încântare, nu doar pentru conținut, ci și pentru felul în care au fost scrise. Am simțit paginile acelea (culmea, nu? dacă stai să te gândești că despre simțire vorbești mai degrabă în conexiune cu relatarea la persoana I… încurcate sunt căile cititorului). Personajele sunt foarte reale și momentele lor la fel. Cumva poți să spui că asta e o carte în special pentru femei, nu pentru că este telenovelă, nici măcar pentru că ar fi o poveste de dragoste (nu este), ci pentru că relatează în mod destul de real, adesea brut, alteori extrem de frumos, alteori chiar trist, câteodată doar posac de familar situația unor femei din realități istorice diferite (cu accentul pe ele, nu pe istorie, cum am zis).

Probabil că majoritatea sunt povești, zvonuri, întâmplări, detalii, fapte pe care autoarea le-a auzit/văzut/întâmpinat ea însăși de-a lungul existenței sale. Personajele sunt foarte fidele. Personajele sunt foarte reale. Cristina Vremeș scrie și despre bucurie și despre tristețe, și despre evadare și despre un oarecare abandon, scrie despre multe lucruri prin care au trecut femeile dintr-un anumit punct până azi, despre frivolitate, dar și despre profunzime. Scrie despre feminintate și antifeminitate, dar nu scrie despre cum ar fi putut să fie, ci despre cum a fost și poate cum este. Prinde și relatează foarte bine momente si senzații ale unor femei cu educații și background diferit, cu tumulturi și credințe adolescentine ușor diferite și cu personalități distincte -fiecare este în căutarea fericirii, nu o menționează, fiecare este în căutarea sensului vieții sau sensului ei, dar nu se poate observa și nu o observă nimeni. Cu alte cuvinte, Cristina Vremeș spune povestea unor femei care ar fi putut la fel de bine să trăiască și să nu fie scrise (poate chiar inspirate dacă nu în întregime, cel puțin parțial din femei reale). De aceea, titlul ăsta, ‘Trilogia sexului rătăcitor’, cred că este un titlu foarte bun.

M-am regăsit în mai multe pasaje și poate mai multe întâmplări. Și m-au întristat în special pasaje cu/și despre boală și moarte. Ai să zici, e doar natural asta. Da, cu siguranță, în teorie. Dar în practică sunt multe lucruri care ar putea să te întristeze acolo, mai ales dacă ești familiarizat cu tendința autodistructivă a adolescenților de azi. Însă poate că pasajul care a ajuns cel mai tare la mine, ca impact, e unul ce are legătură cu o înmormântare oarecare, cu atitudinea aproape pamfletară a bunicii Mariana, cu inocența Adei, cu faptul de a nu mai fi a unui personaj pe care nici nu-l cunoșteam. Asta e, mi-am zis, aici a prins Cristina Vremeș o chestie absolut esențială, poate fără să vrea, asta e moartea, așa se întâmplă: ‘A fost și nu mai este’. 

Totul într-un scenariu tipic ortodox cu pomana, mâncarea, împrospătarea mortului și, mai ales, bocitoarele, babele care jeleau pentru că asta era treaba lor, să-l jelească, iar cel care rămâne în urma celui mort, dacă nu plânge, înseamnă că nu trist. Un tablou foarte tipic, foarte ortodox poate, sau doar românesc, n-aș putea zice. Dar la final de program ai un gol în stomac pentru că, în pofida amuzamentului bunicii Mariana, nu-i nimic de râs acolo. Uite, de-aia m-a fascinat pe alocuri Cristina Vremeș. Te izbește cu niște pasaje și cu niște scene de nu știi cum să te mai ridici. De aia sunt și supărată că există pagini mai nereușite și aruncate în vâltoarea unei narațiuni la persoana I care pentru mine a devenit străină și a lăsat în urmă… esențialul pe care am simțit că l-am prins cu alte pagini.

E o carte care merită citită; e foarte contemporană în cea mai mare parte, este reală și reușește să prindă foarte bine niște senzații, nici personaje, niște momente, mai degrabă decât realități concrete istorice, astea sunt mai curând niște lucruri inevitabile, asta a fost, acolo s-a întâmplat; dar este până la urmă aici o subtilitate destul de fină. Accentul presupun că nu se pune intenționat pe diverse aspecte istorice…

Cititorul trebuie să extragă, cititorul trebuie să înțeleagă, să priceapă și să sufere totodată, să zicem, când citește despre cel care nu s-a mai întors din război, despre dorința de libertate a femeii și prima lovitură luată peste față, despre adolescenta care nu se simte bine în pielea ei și caută refugiu (în teorie poate neexplicit și confuz) în tot ceea ce poate și nu poate să prindă cu mâna. Și poate că cititorul vede acolo și o umbră, o umbră un pic ascunsă, chiar în ciuda brutalităților unor pasaje sau a simplei lor realități. O umbră a mai multor situații, poate a unor abuzuri, poate a unor personaje care nu au fost atât de norocoase să fie scrise sub destinul unor personaje totuși puternice, care răzbat, în ciuda faptului că poate pentru una sau alta fericirea a durat doar două luni…

Mi-a făcut plăcere s-o descopăr, chiar dacă au fost aspecte/pasaje care nu m-au atras. Recomand 🙂


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image