>Zile sau zi

>Frunzele moarte au ieșit iar la iveală de sub zăpadă și le-a orbit soarele. Soare care se revarsă și își implantează rădăcinile până în adâncurile trupului și sufletului tău, meu, ei. Și lui. Nu știu de unde a apărut soarele puternic care să cutremure ființe înghețate și nici dacă ființele s-au dezmorțit cu totul. Poate că ele privesc cu reticență la soare – îl știu să fie îndoielnic și neîndoielnic mincinos. Aceasta este cea mai mare vină a lui – vină ce nu este totdeauna o vină. Îl privesc și strâng din dinți, oamenii. Nu vor să își pună speranța într-unul care apare și dispare după bunul plac (ei privesc spre nori cu mai multă dulceață, chiar dacă și ei sunt mincinoși, preferă totdeauna minciuna mai mică /sau minciuna a cărei consecință este mai puțin defavorabilă sau dureroasă).

Eu, ca să-mi personalizez ființa (ha, am personalizat-o atât de tare astăzi, încât m-am izolat de toate, afară de sine -sau, mă rog, ceea ce formează sinele, dacă vorbim de multiple euri sau manifestări multiple ale eului). Inițial, s-ar zice că pledez pentru o susținere continuă a unei stări bune: datorată de soare, de nori, de păsări, de stația de autobuz care nu pleacă niciodată de acolo și autobuzul pierdut care se întoarce sub aceeași formă (dar cu alt șofer și alți oameni). . . Singura problemă constă în faptul că, atunci când te închizi în bodegă, cam uiți unde și cum e soarele. Sunt oameni și râsete. Și cafeaua amară ți-ar fi plăcut mai mult dacă n-avea lapte (e ironic, ai pus laptele cu mâna ta, nu a făcut-o nimeni pentru tine… Și mai ironic este faptul că lucru ăsta nu se întâmplă doar cu o cafea odată, ci cu evenimente simple sau complexe din viața ta/ îți pui un carnețel în cap să ții umerii drepți, să faci exerciții de mers corect -cu spatele drept- și vine cineva la tine și îți trântește carnețelul de pe cap: râzi ironic, nici măcar n-ai avut pretenția să îți pui un volum de 1000 de pagini pe cap și să exersezi un mers adevărat, și chiar în condițiile acestea, ți se spulberă planul / să zicem că am putea spune că la un anumit nivel, oamenii fac lucrul acesta unii cu alții fără pic de remușcări și, poate mai grav, fără pic de conștiință a faptului respectiv / râdem când spunem că oamenii se pot, la un anumit nivel, distruge unii pe alții fără să își dea seama că au făcut-o : însă nu contează, ideile ăstea nu sunt neapărat în concordanță cu ziua de astăzi… O să păstrăm soarele, oricât ar dori să se arate, zic).

Cred că îmi place să mă plâng de o oboseală continuă care mă cuprinde și nu mă deprinde. Când am ochii obosiți și trupul tot, așa mi-e și spiritul : din oboseală pleacă toată conștiința dureroasă a nimicului. Și o senzație de nepăsare izvorâtă din aceasta. Îmbinată cu o scârbă continuă de sine prin conștiința prea clară, lucidă -poate puțin dură, a “eului”.

Ziceam că aud râsete în jurul meu. Am un obicei urât de care nu scap pentru că nu vreau (este urât în sine, poate, dar la un alt nivel devine plăcut -sau, în fine, interesant/pentru mine). Ascult conversațiile oamenilor din jurul meu /din bar, de pe stradă, din autobuz și singura scuză pe care o invoc, dacă mă simt în dispoziția necesară formulării unei scuze perfect adevărate/care rămâne tot scuză și nu neapărat necesară/cel puțin în cazul de față și în ceea ce mă privește, este aceea că ei vorbesc prea tare și îi aud involuntar /adevărat doar în diverse cazuri… Ori că uneori vorbesc mai încet, ori că alteori, pur și simplu, eul meu dorește sau simte nevoia imperioasă de a asculta, nu doar auzi /și apoi, unele dintre cele mai interesante lucruri sunt vorbite în public din diverse motive pe care le pot doar specula / doar n-o să se piardă ocazia observării, o activitate de care nu vreau să mă depărtez.

Și ascultând, afli lucruri. Lucruri care nu te ajută, probabil, la nimic ( cel mai adesea ). Și ai decis că te enervează oamenii care țipă la masa din față și râd ca doi descreierați. Nu te deranjează veselia lor, ci zgomotul infernal pe care-l fac. I-ai observat și au reușit să te enervează îndeajuns de tare cât să îți dorești să te retragi. Ăsta e cel mai mare dezavantaj al observării. Oamenii, zice-se, îți pot induce diverse stări: ba de dispreț, ba de cine știe orice altceva care nu este neapărat benefic. 

Poate că ai nevoie de soarele e afară să prinzi iar starea de armonie ce te cuprinsese cu foarte puțin timp în urmă. Grav este doar că nu îți vine să te mai desprinzi de scaun (pe motiv că pur și simplu îți e silă și a început să se complacă eul stării de lâncezeală. Pui în balanță situația existentă cu toate coordonatele sale: brutele din fața ta care fac ca două maimuțe +muzica proastă, în opoziție cu vremea faină de afară… Oh, dar de cealaltă parte se mai află și sila de a părăsi scaunul. Rămâi sau ajungi la concluzia că astăzi nu ești neapărat capabilă de a face o sumă).


Mă întreb dacă stările de acest gen sunt generate strict de oboseală, cel mai probabil, provin din aceasta. Și îmbinată cu diverse componente de moment, rezultă ceea ce rezultă. Stările acestea pot fi asemuite cu stările descrise ca fiind lipsite de stare, sau “fără chef”. Ce este enigmatic, și nu neapărat pentru sine, este refuzul continuu de a odihni trupul într-o măsură corespunzătoare. De parcă somnul ar fura – fură tot ceea ce puteai și poți face în momentul în care îl îmbrățișezi… Duc o luptă continuă cu el: și atunci când mă prinde, cu greu mă lasă. De aceea îl și detest în mare parte. E vina mea, nu se poate contesta. Dar în raport cu mine, îmi permit orice și nu îmi permit exact ceea ce știu că nu/sau nu vreau/ sau zic că nu-i bun pentru… Oh, această libertate de sine și pentru sine poate să te distrugă și te distruge uneori… Dar ce importanță are, oare? Mă tot gândesc la viață, la sensul ei… Mi-am explicat niște lucruri până acum și când m-am uitat a doua oară la ele, mi-am dat seama că, de fapt, nu mi-am explicat nimic cu adevărat. Cred, cu adevărat, că toată viața îmi voi pune diverse întrbări la care voi răspunde sau nu și, după ce voi gândi a doua oară la respectivul lucru /după ce, să zicem, voi fi formulat o oarecare explicație, o voi distruge prin argumente sau opinii contrare : posibilitatea de a privi în două direcții în același timp/sau alternativ… Nu e neapărat un lucru bun. Dar nici un lucru rău, neapărat. Oricum… Cine și de ce ar putea spune că un lucru e bun sau rău în cazuri de genul acesta? Nu, nu. Lăsăm întrebări în alte întrebări pe mai târziu.

Oamenii s-au calmat și ei (pentru perioade relativ scurte de timp), dar muzica proastă persistă. Oamenii -oameni. Și totuși, chiar dacă fac ca două maimuțele, o fac împreună. Ceea ce nu e neapărat fascinant, dar este frumos. Frumos pentru ei. Frumos pentru mine care privesc din afară și observ. Două maimuțe pe post de oameni într-un loc public…care se maimuțăresc împreună. Probabil că asta-i important. Putem să acordăm deja un anumit sens al vieții.

Ziceam cuiva că atitudinea este foarte importantă. Iei teste. Pici altele.  Unele mari. Altele mici. Probabil toate importante din anumite puncte de vedere / sau altele. Mă întreb ce drept ai să învinovătești viața pentru diverse atitudini sau lucruri care se întâmplă. Poate că da, poate că nu. Dar câțiva o facem, măcar o singură dată. Dacă obosești… Dacă simți nevoia să dai vina pe cineva și nu ai  pe cine / când, poate, nu e nici vina ta. Nu e chiar atât de complicat cum pare în aparență. Și ne place să complicăm lucrurile și pentru a ne complica sinelui.

Cred că sunt și momente, chiar generate si oboseală, în care îți place tot ce prinzi.
Chiar dacă mi-e silă să trec privirea peste cuvintele scrise… Chiar dacă am prins stare fără de stare… Tot îmi rezerv dreptul ciudat de a mă bucura. Probabil nu este vorba de atitudine (sau da, ne încăpățânăm să dăm diverse explicații sau definiții când vrem să ne complicăm/ câteodată din dorința de a fi înțeleși, sau înțeleși într-un anumit fel…)


Eu zic… Las două posibilități majore : salut soarele cu ochii închiși sau cu ochii deschiși.
Soarele e frumos cu ochii închiși doar când știi că e acolo. 

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>(puțin "comportament")

>Există atâția oameni peste tot încât (la un anumit nivel) îți pare că există tot atâtea moduri de comportare, însă acest lucru nu este realmente adevărat întrucât afirmația Atâția oameni, atâtea comportamente  nu este tocmai adevărată. Oamenii ar putea fi considerați, din cine știe ce motive, unici (să zicem că fiecare are trupul lui și multe alte particularități asemenea, ca și sufletul ), dar când vine vorba de comportament, oamenii sunt cât se poate de asemănători (până și în ceea ce privește trupul există asemănare, desigur, dar este exclusă identitatea.

Există anumite tipuri comportmentale, iar oamenii adoptă, învață sau inventează (după caz), dar nu există un singur om în acest complex al existenței pe care noi ne-am decis să-l numim viață care să fie “posesorul” unui anumit timp de comportament (și) care să nu mai fie “sub posesia” unui alt anumit (a se citi oarecare) individ (cel puțin și mai degrabă improbabil unul; singularul nu reușește să se aplice în cazul de față decât ipotetic, cel mult posibil și realmente improbabil din pricina faptului că această suprafață pe care ne “exercităm” viața și pe care ne-am decis să o numim Pământ,  “înglobează” o masă prea mare de trupuri (sau suflete) “purtătoare de comportamente”.

Diferența singură o fac particularitățile. Oamenii adoptă anumite comportamente între-un anumit fel și le combină într-un mod singular, propriu și în raport cu experiența de viață, mediul (sau mediile), modul în care interacționează (sau nu) cu alți oameni, etc. Ceea ce îi face pe oameni asemănători sunt  anumite valori standard (le numesc astfel din lipsa unui limbaj mai adecvat), iar ceea ce îi diferențiază este tocmai particularizarea (poate chiar ceea ce ne face umani, pe lângă puterea incredibilă de adaptabilitate și obișnuința -în gesturi, de pildă și care ne face atât de asemănători cu maimuțele din cauza faptului că suntem perfect capabili de a imita foarte bine, chiar dacă uneori vorbim doar de imitarea propriilor gesturi -și pentru a nu crea confuzii și reacții agresive în ceea ce privește motivele pentru care noi suntem umani și nu altfel, simt nevoia să precizez faptul că textul nu se referă în nici un caz la acest lucru și că nu am format o teză perfect valabilă după care să mă ghidez ca după un principiu de nezdruncinat, ci pur și simplu o idee de limbaj, pentru că se potrivește cu contextul și are continuitate).

Eu merg doar atât de departe cât să spun că ceea ce îi face pe oameni atât  de interesanți este puterea incontrolabilă și inconștientă -din acest punct de vedere- de a particulariza ( îi face și frumoși și urâți, și nu folosesc termenul de fascinant pentru a nu părea un maniac observator de comportamente umane care își petrece serile cu ochii setați pe priviri străine, înregistrând cu camerele video oculare și notând în carnețelul mental cu un număr de pagini nelimitat reacții și purtări și standarde de conduită care sunt sau nu și dacă, atunci cum- bineînțeles, departe de mine de a face o aluzie de acest gen la propria mea persoană deoarece, purtătoare a unui egoism deosebit de particular (personalizat) și particularizant  n-am chiar atât de multă vreme pentru toți ceilalți ca să dezvolt o atât de puternică pasiune pentru… observarea deprinderilor semenilor).

Mi-am amintit involuntar de subiect … Și niciodată nu rămâne ca perfect stabilit sau îndeajuns de discutat. Este doar o simplă idee, cât se poate de reală din perspectivă reală… Sau, cine știe, având în vedere că nu prea știm ce este real și nici limbajul nu ne ajută neapărat și dacă revenim -dacă am plecat vreodată- la întrebarea “ce există?” s-ar putea să nu mai plecăm niciodată acasă /noroc că suntem deja acolo sau, în fine, ce-am dori oare să spunem prin acel (sau acest) acasă… E propriu zis un loc, sau nu? Și dacă nu este, atunci cum am putea folosi termenul și cum există cu adevărat?

Putere incredibilă de a devia de la un nimic, la un altul (atunci când vrei să transformi un defect într-un lucru pozitiv, îl numești “putere”)… Ne oprim aici; să ne bucurăm că suntem oameni pentru că ne putem iubi cu mai multă intensitate -sau urî, dar e un lucru mai greu de dobândit în stare pură și dacă nu este în stare pură, nu e deloc frumos, ci doar chinuitor și stupid, pe când sentimentul de iubire s-ar putea să fie de multe ori mai interesant în stare impură /oricum ar fi, e bine să îl ai și dacă îl ai, îl “exploatezi” (s-ar putea ca și asta să țină de un anumit tip comportamental).

Ce fascinant este să te joci cu și în cuvinte(le).

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>*

>Cred c-am mai zis asta de (foarte) multe ori, da-mi place fumul de țigară ce plutește-n aer și-aș vrea să-l prind printre degete.

Îmi mai plac țigările aprinse și modul în care se sting bețele de chibrit după ce-ai aprins țigara (și când se aprinde și omul trage un fum prelung, să îi ajungă până în plămâni și să îi umple ființa de nicotină). E o plăcere pe care, poate, o simt ca nefumător (observarea, ce inspiră). Nu știu cum se simte un fumător ( nu c-aș simți o nevoie imperioasă de-a ști, că fără a-mi petrece timpul și cheltuii banii pe nicotină, observ și simt cu finețea unui nefumător deosebit de interesat de ”activitatea” în sine).
Zic cuiva că fiecare are cel puțin un viciu. Unii fumează, alții se ocupă cu alcoolul, alții cu munca, alții cu bomboanele (un eu se simte aici) …și alții, scris (ups, eurile la un loc au ridicat mâinile).
când am spus că omul (în general, nu știu) e capabil de a trece de la o stare la alta cu repeziciunea cu care clipește (habar nu am dacă am spus lucrul acesta în acest mod vreodată, dar pot să-mi atribui absolut orice și nimic, ăsta-i avantajul – și nu îți face griji, nu se va transforma chiar acum în dezavantaj, nu sunt într-o astfel de culme a contradicției), nu glumeam și nici nu aveam o ”concepție ” greșită (pur și simplu, zice-se, am dreptate de nu mă văd, cât mă privește ce-i drept)
vocile au rămas și fumul de țigară și berea (dar eu stau pe sec)


îmi plac posturile care se termină fără punct
please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>fără titluri astăzi

>Mă enervează decorațiile ăstea de sărbătoare care nu mai dispar. Eu n-am simțit și nici nu simt anul ăsta spirit de sărbătoare, de Crăciun, becuri și tot felul de noi și vechi moș Crăciuni care apar și parcă nu mai dispar. Zăpadă nu e, mulțumesc și nu-i nimic pe lumea asta care să mă facă să accept toate decorațiile care nu mai vor să dispară odată din baruri.

Printre sticlele de bere, o pizza terminată și fum de țigară, îmi vine să-mi strâng picioarele pe scaun și să privesc în gol la infinit (și-mi permit, dar n-o fac). Am înțeles în urma multelor (sau puținelor) discuții purtate până în momentul de față că cea mai importantă parte a unei construcții propoziționale este aceea ce începe cu ”dar” (sau, în fine, tot ceea ce vine după „dar”). O construcție care nu cuprinde conjuncția respectivă, este o construcție sigură de urmărit (sau mă rog, de acceptat și privit cu armonie).

Stările care te cuprind cel mai adesea și tind să îți rupă sufletul în milioane de bucăți necunoscute ție (sau tocmai uzate prin prea multă răspândire a lor în viața ta și în ceea ce tu ai ”experimentat”), sunt ba greu de definit din pricina multitudinii lor, fie prea evidente pentru a mai fi capabil de a le descrie.
Vocile oamenilor din jurul tău tind să îți distragă atenția (aparent nu atragă, astăzi nu reușești să fii atentă la nimic din ceea ce te înconjoară /în sensul că interesul tău pentru orice este atât de scăzut încât nu reușești să te refugiezi nici măcar în propria persoană pentru că, deși nu ți-e străină neapărat, ți-e incompletă și-ți repugnă anumitele categorii cu tot ce cuprind ele care-ți lipsesc cu desăvârșire).

Aparent, nu este un lucru atât de neobișnuit ca atunci când cineva (tu, sau mă rog, oricine) scrie ceva anume, să își ferească foaia de privirile străine (chiar dacă acea foaie este menită de a fi publicată pe-un zid de unde vede și citește întreaga lume). Este vorba de un tip de intimitate mai puternic decât intimitatea însăși. După ce este scris, este bun scris și de arătat (doar când scrii ai nevoie de singura privire pe cuvinte, nu pentru că te intimidează, sau poate pentru că face și acest lucru, ci pentru că… în acea clipă, te simți cu pielea dată la o parte de pe oase. Și aparent, nu ai vrea să îți vadă nimeni oasele).

Urăsc când mă prinde starea care-mi induce o lipsă a capacității (perfectă) de a comunica (socializa) nu doar cu cei ce mă înconjoară, ci cu mine însămi. Fir-ar, incapacitate până și de a scrie cu adevărat (din suflet până în cuvinte). Că sunt eu (sau nu) asta nu are nici cea mai mică importanță în momentul de față.
De ce urăsc o astfel de stare? pentru că pierdută de oameni, pot să mă pierd doar în scris (sau regăsesc?) să fiu cu mine, sau fără mine – oricum aș fi, să fiu (numai că în cazuri din acestea pe care mă tem să le numesc radicale întrucât nu există în mine nimic radical, simt că nu sunt, sau nu simt că simt că nu sunt).

Ce-i mai grav decât incapacitatea de a discuta cu oamenii, decât incapacitatea de a vorbi cu tine însăți, e incapacitatea de a discuta cu propriile cuvinte. Asta-i limita care-mi zice să merg singură la plimbare și ori să-mi măsor gândurile (ceea ce în clipa de față nu este prea posibil și deloc probabil) sau să merg la plimbare doar să-mi las privirea-n gol, în mers …analizez drumul (sau nu). Cred că asta-i un fel de fugă de ceea ce nu prea vrei să înfrunți în momentul de față (și acum, să zicem, e incapacitatea de a comunica cu adevărat, nu-i bine că vrei să o faci și nu o faci /dacă poți face ceva în raport cu oamenii, este să vorbești -nu neapărat cu ei adevărat, dar să vorbești și când nici asta nu poți să faci, și nici să te retragi cu scrisul, va trebui să te retragi (poate impropriu spus) departe de tine și tot și de lume (și poate îmbrățișezi sau nu natura).

Propria-mi incoerență mă face să pun punct pe undeva și, oricum, durerea de cap nu mai dispare de ieri.
E un sentiment greu acela de a displace oamenii când ai o expresivitate atât de puternică (noroc că nu simți nevoia de a simula simpatia -că nu găsesc un antonim potrivit pentru antipatie- )

Când prind o astfel de stare, n-am și nici nu știu ce-i face.

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>”sunt un om viu”, zice Nichita

>Mână lipită de geam care alunecă, alunecă și scârțâie. Cer lipsit de expresie. Doi saci menajeri în mijlocul drumului, plini de gunoi și-un tip care-și scoate bocancii maro la plimbare, afară din bloc și scuipă de parcă trotuarul l-a cumpărat maică-sa de la reduceri. 

grr, ce zi urâtă și nu-mi place.

(cam așa aș îndrăzni să rezum gândurile de la 16:20 când priveam pe fereastră în căutare de energie pozitivă, dar mi-am dat seama că cerul nu-mi exprimă nimic și nici blocurile moarte și nici mașina albă ce mi-o imaginam zdrobită de-o forță necunoscută; când încep să am gânduri distructive, mai bine stau pe scaun și privesc în gol -singura stare de relativă siguranță. Cred că lipsa chefului și necesitatea scrierii eseurilor și studiului pentru examene sunt  cele care mă aruncă într-o groapă goală, plină cu nimic și mă lasă să lâncezesc acolo, fără a mă gândi măcar la nemurirea sufletului; poate că vine noapte din aceea când număr oi ca s-adorm și încep să le dau nume, să alerg după ele și nu mai dorm nicicând /dar nu-i așa, e doar o stare care vine și trece, mă golește până nu mai are de ce să mă golească și apoi pleacă, și dacă nu pleacă… mă descurc cu ea, o dau de pereți și-o zgudui până se evaporă, n-are ea curaj să țină piept cearcănelor și ochilor mei obosiți, nț).

(de ce ești tristă?
și lași totul pe seama oboselii, că ochii-ți sunt încercănați și nu-i tristețe, e grija că nu poți ține cu tine totdeauna cum ai vrea /acel lucru rău ce ți se poate întâmpla este aroganța continuă a impresiei unei cunoașteri relative mai mare decât posedată, iar opusul este conștientizarea nimicului în care ești afundată și din care te trezești în fiecare dimineață; mă rog, i-am zis ei că doar dacă vezi că ești prost, poți face ceva în privința asta /și tot atunci îți și vine să te dai cu capul de pereți, căci îți repugnă ideea în sine: un tu necunoscător, prost și nepregătit)

pe lângă altele, frica care macină interiorul e una dintre cele mai periculoase (și e bine s-o elimini când și dacă poți, și dacă nu, ori o îmbrățișezi tu, ori te îmbrățișează ea, ori fugi de ea și te ascunzi atunci când poți -either way, cum s-ar zice, tot vine după tine: ea și domnul Bau-Bau din copilărie care stătea ascuns sub pat /la mine era anaconda uriașă care-n visele mele ieșea de sub pat și mă înghițea cu totul, așa că-mi înveleam până și capul cu pilota și mă mințeam c-ascunsă sub pătură, n-o să mă-nghită sau n-o să văd și era o iluzie plăcută a ceva ce oricum nu s-ar fi întâmplat dacă ipoteza ar fi constat în existența șarpelui uriaș… deci frica vine după tine, și tu ce faci? hm!)
Dar nu e cazul să vorbesc despre frică de parc-aș cunoaște-o, căci adevărul este că-i dau tot felul de nume, ba e Frică, ba e lipsa cunoașterii, ba e Incertitudine… e atât de plină de euri starea în sine, că fiecare poartă câte un nume diferit de fiecare dată, da

dar de fapt, ți-e doar un fel de teamă continuă că ori lucrurile nu ies așa cum ai vrea tu (ceea ce înseamnă că încetezi a mai face proiecții /motiv pentru care rareori îți amintești visele, mecanism psihic de natură defensivă foarte complex care te ține departe de eventuale dezamăgiri) ori vor ieși prost (și atunci îndrăznești să faci tot soiul de proiecții pentru că stă în natura ta să îți proiectezi imagini negative conturate în detaliu)
dar zice titlul unei cărți, Să nu mă părăsești (nu contează în cazul de față ce vrea să spună cartea). Să nu te părăsească eul, să nu te părăsească oamenii, să nu te părăsească… stările. Dar după dac-ai zice să nu te părăsească viața, te-ai ciocni de o barieră indestructibilă (este o construcție frumoasă, Să nu mă părăsești, Never let me go, Să nu-mi dai drumul niciodată -aș zice eu- numai că se bate cap în cap și nu-i decât o sintagmă prin care definești cât poți tu de bine posibilitatea puternică a unei promisiuni încălcate în mod involuntar printr-o minciună involuntară, pentru că n-ai de unde să știi). Așa că de-mi plac sintagmele acestea, le folosesc când mi-e drag de ele (fără să le cred nici pentru mine însămi, deși-i un imperativ (SĂ NU MĂ) foarte puternic. Ideea este următoarea, lucrurile de genul ăsta, sunt impredictibile. Ia viața de exemplu, te părăsește (sau tu o părăsești pe ea) și atunci întâlnești Moartea care e, poate, o altă formă de viață (sau poate că nu) așa că te bucuri și tu atât de mult de viață până ce se dă una pe alta la o parte (sau nu). Acel „seize the day” despre care vorbeam deunăzi, nu moare așa de ușor pe cât s-ar crede. Îți place, îl folosești și asta e (adună cele ce-ai îndeplinit într-o zi, să fie doar cele ce le-ai vrut, simțit sau se vor fi întâmplat din …întâmplare plăcută)

îmi place cum ai ochii când te uiți atent și-i urmăresc și tu strângi țigara între buze, ocupat (dacă ai timp să cauți omul, rămâi cu ochii-ți pironiți -că expresivitatea nu vine doar din chip și din privire, vine din tot ce cuprinde ființa, și trup și suflet, dar cum e greu s-ajungi la cea de-a doua, fără a cunoaște nici propriul interior, urmărești atent expresivitatea fizicului și observi) și omul zâmbește într-un fel în care doar el poate
(ți-e ciudă că nu cunoști cu totul și îți faci de lucru cu mâinile -angoasa- și-ai vrea s-o faci așa că-ți lași ochii să se adâncească în gânduri obscure)

Doar astăzi am înțeles și eu (din perspectivă subiectivă, că altfel n-aș putea) ce dorea să spună (sau ce îmi imaginez eu că voia să spună) Nichita Stănescu cu ultima strofă din „Sunt un om viu”
mă tot întrebam ce vor să spună versurile acestea (în raport cu toate ce erau scrise înainte de ele) și-acum, scriind ca un maniac încătușat și ne, că are acces la butoane de parcă s-ar fi născut cu ele, am descoperit (sau îmi pare că am făcut-o, în ceea ce mă privește, eu zic că da)
Doar chipul tău prelung iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>*

>Nopțile cu ger care-ți intră în sânge (și nopțile și gerul), mai au de așteptat. Acum vorbim de nopți când intră aerul pe sub geamul întredeschis și oboseala îți face cu ochiul.

Nici n-am idee cu ce mi-am început rândul sau gândul. Am intrat într-o amorțeală plăcută, o amorțeală din aia… domestică când nu vrei să îți cari picioarele nicăieri. Nu lâncezești, te legi de locuri de parcă le-ai fi avut dintotdeauna (locuri, ca să nu mai numim oameni și altele). De fapt, ți-ai tot zis că nu există un loc propriu zis pe care să-l numești acasă tocmai datorită (sau din pricina) faptului că… îți place peste tot și nu te atașezi prea mult de un loc încât să îți dorești să rămâi acolo pentru totdeauna. Izvorăște din asta, mai degrabă, dorința de a fi peste tot și nicăieri (călătorii lungi în locuri necunoscute, cunoscute și iar necunoscute), dar (chiar dacă nu vrei să recunoști) îți place să gândești un loc în care să te întorci (locul, am mai zis, e așa de relativ că nu are o importanță reală, locul e și poate fi oriunde, zic).

Ți-a plăcut totdeauna (și nu ai uitat, dar îți zici că-i mai bine să dai uitare unor lucruri pe care nu le crezi credibile /sau de lungă durată) să ai acolo o mână care să te ridice când pici (nu că te-ar ridica propriu zis, îți cam place să strâmbi din nas și să nu accepți, până ești ridicată cu forța; nu pentru că n-ai vrea, dar râzgâiala de copil care n-o să se ducă din tine niciodată, te obligă să te comporți cu încăpățânare).
Cu onestitatea omului care minte prost, zic că toate acestea par mai degrabă lucruri triviale.C-am trecut, că nu știu, că așa și așa. De fapt, toate pleacă dintr-un singur lucru (particularitățile vin toate dintr-o singură bază), și dacă pleacă, n-au decât să plece la plimbare de-odată cu mine.

Sensul care mă poartă pe pagina de web este mai degrabă relativ (dar lucrurile relative nu sunt neapărat rele sau insuficiente). Când primesc (sau adun) zile cu plictiseală, oboseală și proastă dispoziție, zice-se că mi-e bine să mă întorc undeva unde îmi întind picioarele pe-un scaun, ascult muzică și mă întind până nu îmi mai văd oasele. Mă rog, dacă reușești să scapi la sfârșitul zilei de toate particularitățile zilei proaste (trecute) în vreun fel anume, na – o faci cu plăcere.

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>eul pozitiv

>– Pozitiv, Eul Pozitiv, îmi pare bine 🙂

Îți vine să îți pui aripile și să zbori când vezi cum e cerul, cer care se sparge în zece mii de bucăți roșiatice care cuprind albastrul infinit. Dar nu-ți pui nici o aripă, nu pentru că nu ai avea posibilitatea să te dezlănțui și să îți lași gândul să cutreiere mai departe de tine, de cer și de dispersarea lui în bucăți infinite… ci pentru că simți o plăcere nebănuită de a privi trei păsări care trec una după alta, să privești cum cerul își adâncește privirea în ochii tăi și-ți întoarce sufletul pe toate părțile.

Nu știu ce-i cu diminețile. Îmi plăceau cândva (sau nu?) dar acum le atrag spre mine ca un magnet și nu vreau să le dau drumul. Plimbarea de ieri pe cheiul Dâmboviței  mi-a făcut bine. Îmi amintesc de toate plimbările singuratice, acum vorbesc de… de o plimbare în care îmi purtam pașii doar să privesc apa ușor înghețată…și pe unde nu era gheață subțire, apa părea atât de rece, doar din privire. Îmi dau singură note personale, poate prea personale. Nu știu a-mi aduna cuvintele bine în această dimineață. Îmi amintesc de plimbarea de ieri pe care… pe care nu am știut cum să o descriu nici ieri. Cele din singurătate erau foarte ușor de detaliat (pentru că tristețea, singurătatea, deprimarea -și așa mai departe – sunt stările cel mai ușor de descris)… dar starea mea era una care nu se desprindea de pământ, dar nu era complet nici acolo. Îmi place să privesc Dâmbovița de parcă ar fi cel mai frumos lucru pe care-l are Bucureștiul și-mi dau seama (ha, uite ce stupid și clasic) că lucrurile au fiecare câte o frumusețe aparte. Nu aparte, ci a lor și când începi să te bucuri de toate și privești în toate direcțiile… ha, ești ori în pericol să înnebunești, ori să iubești prea mult tot ceea ce vezi, simți, auzi, atingi.
Zice-se că nu prea există acest „prea mult”, dar poate că există într-un anumit context (care e pe cale ori să facă trecerea spre ceva, ori să adâncească și mai tare …și dacă face trecerea spre ceva, atunci starea este de o atât de puternică intensitate, încât doar acel ”prea” ar putea-o descrie cu adevărat).

Știam dintotdeauna că simt o plăcere extraordinară călcând frunze moarte pe trotuare. Nu aș putea explica (dacă ar putea explica cineva) cât de plăcut este sunetul unei frunze călcate pentru urechile mele, e ca și cum întregul univers și-ar deschide porțile pentru o milisecundă și m-ar lăsa să privesc, eu nu aș apuca să văd nimic, ar fi doar o clipire de ochi (și nici atât), și aș simți atunci întregul, nimicul, unicul, totul -ar fi tot ceea ce da, tot ceea ce nu, tot ceea ce poate și nu știu. Atât de intensă este plăcerea călcării unei frunze moarte pe trotuar. Nu ajung nici să îmi tremure oasele, atât de puțin ține și o atât de mare intensitate poartă cu sine (cu sine, frunzele moarte).
Și frunze moarte călcate iarna, pe trotuare înghețate, poleite, cu lacuri pe ici și colo, cu frunze moarte rătăcite, care încă trosnesc sub atingerea bocancilor mei. Ce-i asta? pe cât de urâtă e lumea, pe atât de frumoasă și când te hotărăști să profiți de tot ceea ce îți oferă (unii o numesc experiment), atunci nu știi ce să mai scoți afară din ea, pentru că ajungi să adori tot ceea ce da și să te mai și agăți de tot ceea ce nu. Da, lumea întreagă dacă ar fi construită astfel… cred că s-ar transforma într-un haos continuu din pricina prea multor zâmbete sau a prea multor plânsete. Dar lumea este într-un fel și particularul (eul, individul, eu, tu, ăla, aia) este într-un alt fel (ce fel de fel? ha! că tocmai asta-i frumusețea, nimeni nu știe).

M-am pierdut de mult, îmi ziceam, dar mi-am dat seama că… sunt într-o continuă căutare de sine (că toți suntem) și ce este cu adevărat trist este să simți (cândva) că trăiești viața altcuiva. Trebuie să îți trăiești propria viață (și viața, aparent, ți-o faci singur). Știu că este clasic, trivial (și toată lumea știe, zice-se), dar ai o singură șansă în viața aceasta de a o simți că-i a ta (și acum nu vorbesc metaforic cu prinde-o și n-o mai lăsa să îți scape, că așa de bine poți să prinzi orice pe oriunde și să nu fie al tău sau a ta niciodată) …o singură șansă, nu c-o iei de mână, nu c-o privești în ochi, ci faci ceea ce simți (nu, nu ceea ce vrei că momentan nu ai habar, poate, ci ceea ce simți /se spune că este o chestiune deosebit de înșelătoare, această simțire, dar într-un anumit punct, intuiția s-ar putea să-ți fie singurul bun sfătuitor… și știi cum se zice, take it or leave it (and if you don’t take it, it goes away without you knowing it) 

și niciodată nu există o singură șansă, există cel puțin două căi. și știi ce-i frumos? că toate căile-s bune de urmat, oricare ai alege, tot pe drumul bun ești (particularitățile fac diferența)

Mă rog, da, știu că atitudinea mea pozitivă sperie. Nu-i chiar o atitudine pozitivă (sau da), doar o dimineață frumoasă de ianuarie, cu soare care-mi sparge ochii, sparge cerul, sparge suflete. Cu aer rece care se strecoară prin geamul întredeschis. Cu viață care se simte peste tot. Cu liniște, cu muzică (chitară pe fundal), cu mașini care trec pe stradă. Ce simplu.
Și ce bune-s lucrurile simple câteodată.

Bah, prea multă energie pozitivă!

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>nu mă căuta în dimineți de ianuarie

>Nu mă căuta în dimineți de ianuarie că nu-s nicăieri decât aici.

Frig. Frig. Frig. Așa-ți îngheață toate, îți intră frigul în oase și te trezești că tremuri. E fum de țigară și lumină artificială. afară soarele nu se vede. Îmi plac diminețile în București, când te trăsnește o liniște soră cu Moartea. Dacă Moartea e liniștită (asta n-am de unde să știu) și mașini care trec pe stradă parcă surde. Surde, dar care se aud într-un fel de liniște absurdă (fără sens). Așa-mi pare zgomotul făcut în dimineți când soarele de abia răsare și întunericul se dispersă. Grr. Nu știu unde sunt, nu știu ce fac, mă uit și ascult de parc-ar fi prima dimineață pe care o prind (asta-i frumusețea, deși-ți zici că-s toate la fel, nu sunt, sunt atât de distincte și fiecare-n felul ei te trezește dintr-o amorțeală inconștientă a sufletului /sau trupului).

Nu, nu. Dar da, nu poți zice (dacă tot îți plac diminețile astea și ceaiul fierbinte și mirosul de tutun din țigara pe care n-o fumezi tu).
Să-ți amintești ziua de ieri din care nu mai voiai să ieși (beție cerebrală, hai s-o numim, să nu folosim dimineața termeni ca extaz sau agonie din pricina extazului, nț… astea nu se folosesc la ora 7:31/minciună, desigur, că poți să le folosești oricând dorești, dar hai să construim bariere ca să avem ce distruge mai târziu).

Nu mă pot sătura de cuvinte care vin, vin, vin. N-aș mai vrea să plece niciodată, așa că le las pe unde apuc. Și n-aș mai pleca de aici (încremenită, dar nu în amorțeală, e o stare plăcută care-mi face cu ochiul și flirtează de parc-aș fi cel mai atrăgător gând pe care l-a prins vreodată). Era cât pe-aici să trasez o linie de oftat (dar nu reală, ci doar la nivelul cuvintelor scrise pe blog), însă… na, că nu-mi vine. Nu-mi vine și basta. E atât de ușor să faci lucrurile natural, că nici nu mai vrei să încerci altfel. Dacă te obișnuiești așa, există pericolul să nu mai vrei să ieși niciodată din starea aceasta și după aceea… Dar lasă, de parcă îți vine ție să te gândești la asemenea lucruri la 7:35 într-o dimineață de marți. Nu, lasă, mai bine nu, că oricum a început să se lumineze și blocurile nu mai sunt învăluite de aceeași semiobscuritate fascinantă. Mă fascinează trecerea din noapte în zi (mă face să tremur doar gândindu-mă) și dacă stau să o privesc… mi-e c-o să orbesc de plăcere.
Așa-i de frumoasă natura, zic.

Mi-am ars limba cu ceaiul fierbinte (dar nu mi-e învățătură de minte și beau în continuare)
și pentru că n-aș vrea să termin postarea asta vreodată, n-am de gând să pun nici un punct

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>printre cele și acele

>
Am prins obiceiul de a-mi confesa gândurile telefonului, le butonez de parc-așa am făcut de când mă știu. Nu am făcut așa, dar dintr-una și cealaltă am ajuns să fac diverse lucruri. Mi s-a spus că oamenii nu se schimbă (fundamental) și am ajuns, la un anumit nivel, să înțeleg, accept și să ader la această… teză (eu îmi zic că o pot numi teză). Însă, se schimbă pe ici pe colo, „în punctele esențiale”, vorba lui Caragiale. Esența, se prea poate să rămână aceeași. Dar se schimbă… se schimbă ea ninsoarea care se transformă în ploaie… se schimbă vremea, se schimbă privirea. Se schimbă toate, vin tot de acolo, din același fundament valabil. Dar particularitățile… vai, sunt cele care… duc la războaie, la dragoste, la ură, la pace și liniște, armonie, la haos. Particularitățile. Subiectivarea. Schimbările din detaliu, schimbările minime. Cele ce-s periculoase, astea-s. Și doar astea cele care merită, aparent. Fundamentul… fundamentul… de la fundament plecăm. Disecăm, disecăm în detaliu până ce ajungem înapoi la bază (baza întotdeauna aceeași). Dar observi cum… particularitățile sunt (sau pot fi) întotdeauna diferite. Iată schimbarea de care vorbesc.

C-o noapte-n urmă, printre pâlcuri de tutun, mă gândeam la mișcarea mâinilor pe masă. Priveam pierdută spre degete, spre mâinile care se mișcau (sau nu se mișcau). Mi-am dat seama c-o pereche de mâini care nu se mișcă e poate cea mai expresivă. Mâini expresive (am găsit mâini atât de expresive încât le priveam țintă, țintă (dar nu în gol). Interesantă mișcarea mâinilor (care părea independentă de trup, de oameni, și totuși… mâini care definesc un caracter -sau un soi de particularitate a caracterului). Aveam, să zicem, sufletul greu de un sentiment cunoscut și totodată necunoscut (poate schimbarea de care vorbeam).
Privind fulgi de zăpadă care cădeau de vai și amar de unde nu știm… încercam să prind fumul de țigară în mâini, dar îmi scăpa printre degete. Așa am descoperit că am mâini, că-mi plac, că deși-s independente, sunt ale mele. Câte poate omul exprima cu mâinile. E incredibil. Incredibil de fascinant (că nu mi-am dat seama până acum).

c-o noapte-n urmă, eu butonam…
Mâini independente. Mâini care se mișcă parcă fără trup. Lumina care-mi pare difuză și fum de țigară care se perindă peste masă. Pe sub masă. Prin masă și prin oameni. Priviri care se duc departe, se întorc… sunt priviri care se pierd în gol și trec de tine și de mine și de tot. Priviri care sunt ale tale, ale lor, ale lui și ale mele. Priviri care nu sunt ale nimănui.
Dar mâinile… Mâini independente care se mișcă. le-am descoperit când priveam masa căutând obiecte asupra cărora să-mi manifest angoasa. Mâini independente, se mișcă și se joacă. Gesticulează. O mână stă nemișcată la colț de masă și-și ține țigara între degete. Nu îți pleacă privirea de la mână. Mână care parcă stă și privește în hol. Nu se uită nicăieri, când de fapt observă totul.
Există o analogie paradoxală între mâini care se mișcă și îmbrățișează când se resping din priviri mute.

Prinsă de dorința de singurătate, privirea o țineam în gol în mod involuntar. Visam la pași făcuți prin zăpada așternută pe trotuar. Pași pe lângă Dâmbovița, privindu-mi ghetele cum se mișcau independente de trup. Dar nu. Stai acolo. Ești în fustă. Ești cu oameni. Nu vrei să pleci (îți înfrângi dorința de singurătate pentru că o poți dobândi oricum). Realizezi că, mai nou, dorința de singurătate a venit fără ca tu să te simți singur (tocmai pentru că nu te simți) și atunci îți vine să zâmbești (dar ai ochii obosiți și te dor încă obrajii de la râs).
Vai, cât se schimbă oamenii în doar câteva săptămâni sau zile sau ore sau secunde. Râzi, nu râzi, nu știu. Dar da, îmi zic totdeauna c-am dreptate când am (nu e un impuls pozitiv sau… mă rog nu e un imbold pozitiv spre a-mi întări încrederea în mâine -a o dezvolta sau a o pune la păstrat -sau, poate, cine știe, este).

Gând cuprins în prea multe gânduri. Gânduri care dădeau naștere altor gânduri în gânduri cuprinse în alte gânduri (și nu se materializau în rânduri, decât efemere, la nivel mental… hai să le numim proiecții involuntare ale creierului -imaginație excesivă).
Zice-se că omul scrie doar când e trist. Vai, ce descoperiri interesante mi-a fost dat să dezvălui sinelui. Că pasiunea pentru notat rânduri peste tot vine din altceva. Dacă e din mine, din oameni, din ce văd sau nu… habar nu am. E o nevoie imperioasă de a (și nu-mi vine, zău, să pun punct, nu-mi vine!)
Am descoperit că… oh, am descoperit un eu nemuritor în mine (pe care îl și o să îl exploatez până la refuz). Când creștem, aparent, ne dăm seama de lucruri ce ne-au fost complet străine până în clipa de față și ne gândim… ha, cât de simplu, cât de ușor și evident era lucrul respectiv. Și nu-l vedeam. Ne luăm mantia de pe ochi (un fel de mască ce ne acoperea cu totul și nu puteam să vedem în direcția respectivă din pricina-i…) o luăm, o dăm la o parte și vedem lumea. Că-i frumoasă. Că nu-i. De fapt tot este (și vin cuvintele de parcă le-ai mai spus și altădată…dar departe de mine astăzi fenomenul de deja-vu, departe).

Stele-ar răsări, 
Tu ai veni…
zice Cargo.

Eu nu zic nimic. Stau și ascult și privesc și mă bucur (cu ochi obosiți, încercănați) în dimineață fără soare când mai răsar doar fulgi. Fulgi care cad peste tot și se așează (cad și se așează peste tot).
Ți-e frică de stările de bine (sau ți-era). Îți dai seama că oricâtă dreptate avea Marin Preda, nu-ți vine să-i urmezi concepțiile ca bune de pus totdeauna în practică. Cunoaștem, da, fenomenul de carpe diem… dar acest „Trăiește clipa!” e mai degrabă… trăiește-o așa (așa fiind orice vrei tu, nu contează care tu, nu vorbim nici despre tine, nici despre mine și știm cu toții că cea mai mare prostie este generalizarea, și de aia o și folosim /oamenii sunt proști și aparent e bine să fie așa, că doar astfel pot evolua, ha).

Acum încep să mă depărtez de toate (scrisul e al meu, eu sunt a mea, apoi le dăm toate nimănui… sau nu) și privesc pe fereastră cum ninge. Ziceai că nu vrei să ningă (zice alt eu răutăcios și eu îi râd în față: nț, nț, că nu voiam, dar dacă primești, ai de ales între a te bucura și nu și e mai distractiv să).

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

>*

>Acum că am pus la punct câteva obiective pentru 2013 și am aruncat la gunoi acele moravuri ce nu-mi făceau plăcere, zic că anul poate să-nceapă liniștit. Și-o face cu sau fără mine, cu soare orbitor care bate în geam de-ți tremură și ochii și oasele și pielea. E ianuarie, dar se simte de parc-ar fi o combinație între mai multe luni, mai multe anotimpuri, mai multe zile, mai multe ore și mai multe secunde. Trece timpul cu sau fără noi, eu zic c-ar fi mai bine să treacă cu noi (i-am zis lui 2013 c-am de gând să-l țin strâns de mână anul ăsta, nu pleacă nicăieri fără mine).

Propozițiile ăstea merg mână în mână cu Bon Jovi.

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”