By >Frunzele moarte au ieșit iar la iveală de sub zăpadă și le-a orbit soarele. Soare care se revarsă și își implantează rădăcinile până în adâncurile trupului și sufletului tău, meu, ei. Și lui. Nu știu de unde a apărut soarele puternic care să cutremure ființe înghețate și nici dacă ființele s-au dezmorțit cu totul. Poate că ele privesc cu reticență la soare – îl știu să fie îndoielnic și neîndoielnic mincinos. Aceasta este cea mai mare vină a lui – vină ce nu este totdeauna o vină. Îl privesc și strâng din dinți, oamenii. Nu vor să își pună speranța într-unul care apare și dispare după bunul plac (ei privesc spre nori cu mai multă dulceață, chiar dacă și ei sunt mincinoși, preferă totdeauna minciuna mai mică /sau minciuna a cărei consecință este mai puțin defavorabilă sau dureroasă).
Eu, ca să-mi personalizez ființa (ha, am personalizat-o atât de tare astăzi, încât m-am izolat de toate, afară de sine -sau, mă rog, ceea ce formează sinele, dacă vorbim de multiple euri sau manifestări multiple ale eului). Inițial, s-ar zice că pledez pentru o susținere continuă a unei stări bune: datorată de soare, de nori, de păsări, de stația de autobuz care nu pleacă niciodată de acolo și autobuzul pierdut care se întoarce sub aceeași formă (dar cu alt șofer și alți oameni). . . Singura problemă constă în faptul că, atunci când te închizi în bodegă, cam uiți unde și cum e soarele. Sunt oameni și râsete. Și cafeaua amară ți-ar fi plăcut mai mult dacă n-avea lapte (e ironic, ai pus laptele cu mâna ta, nu a făcut-o nimeni pentru tine… Și mai ironic este faptul că lucru ăsta nu se întâmplă doar cu o cafea odată, ci cu evenimente simple sau complexe din viața ta/ îți pui un carnețel în cap să ții umerii drepți, să faci exerciții de mers corect -cu spatele drept- și vine cineva la tine și îți trântește carnețelul de pe cap: râzi ironic, nici măcar n-ai avut pretenția să îți pui un volum de 1000 de pagini pe cap și să exersezi un mers adevărat, și chiar în condițiile acestea, ți se spulberă planul / să zicem că am putea spune că la un anumit nivel, oamenii fac lucrul acesta unii cu alții fără pic de remușcări și, poate mai grav, fără pic de conștiință a faptului respectiv / râdem când spunem că oamenii se pot, la un anumit nivel, distruge unii pe alții fără să își dea seama că au făcut-o : însă nu contează, ideile ăstea nu sunt neapărat în concordanță cu ziua de astăzi… O să păstrăm soarele, oricât ar dori să se arate, zic).
Cred că îmi place să mă plâng de o oboseală continuă care mă cuprinde și nu mă deprinde. Când am ochii obosiți și trupul tot, așa mi-e și spiritul : din oboseală pleacă toată conștiința dureroasă a nimicului. Și o senzație de nepăsare izvorâtă din aceasta. Îmbinată cu o scârbă continuă de sine prin conștiința prea clară, lucidă -poate puțin dură, a “eului”.
Ziceam că aud râsete în jurul meu. Am un obicei urât de care nu scap pentru că nu vreau (este urât în sine, poate, dar la un alt nivel devine plăcut -sau, în fine, interesant/pentru mine). Ascult conversațiile oamenilor din jurul meu /din bar, de pe stradă, din autobuz și singura scuză pe care o invoc, dacă mă simt în dispoziția necesară formulării unei scuze perfect adevărate/care rămâne tot scuză și nu neapărat necesară/cel puțin în cazul de față și în ceea ce mă privește, este aceea că ei vorbesc prea tare și îi aud involuntar /adevărat doar în diverse cazuri… Ori că uneori vorbesc mai încet, ori că alteori, pur și simplu, eul meu dorește sau simte nevoia imperioasă de a asculta, nu doar auzi /și apoi, unele dintre cele mai interesante lucruri sunt vorbite în public din diverse motive pe care le pot doar specula / doar n-o să se piardă ocazia observării, o activitate de care nu vreau să mă depărtez.
Și ascultând, afli lucruri. Lucruri care nu te ajută, probabil, la nimic ( cel mai adesea ). Și ai decis că te enervează oamenii care țipă la masa din față și râd ca doi descreierați. Nu te deranjează veselia lor, ci zgomotul infernal pe care-l fac. I-ai observat și au reușit să te enervează îndeajuns de tare cât să îți dorești să te retragi. Ăsta e cel mai mare dezavantaj al observării. Oamenii, zice-se, îți pot induce diverse stări: ba de dispreț, ba de cine știe orice altceva care nu este neapărat benefic.
Poate că ai nevoie de soarele e afară să prinzi iar starea de armonie ce te cuprinsese cu foarte puțin timp în urmă. Grav este doar că nu îți vine să te mai desprinzi de scaun (pe motiv că pur și simplu îți e silă și a început să se complacă eul stării de lâncezeală. Pui în balanță situația existentă cu toate coordonatele sale: brutele din fața ta care fac ca două maimuțe +muzica proastă, în opoziție cu vremea faină de afară… Oh, dar de cealaltă parte se mai află și sila de a părăsi scaunul. Rămâi sau ajungi la concluzia că astăzi nu ești neapărat capabilă de a face o sumă).
Mă întreb dacă stările de acest gen sunt generate strict de oboseală, cel mai probabil, provin din aceasta. Și îmbinată cu diverse componente de moment, rezultă ceea ce rezultă. Stările acestea pot fi asemuite cu stările descrise ca fiind lipsite de stare, sau “fără chef”. Ce este enigmatic, și nu neapărat pentru sine, este refuzul continuu de a odihni trupul într-o măsură corespunzătoare. De parcă somnul ar fura – fură tot ceea ce puteai și poți face în momentul în care îl îmbrățișezi… Duc o luptă continuă cu el: și atunci când mă prinde, cu greu mă lasă. De aceea îl și detest în mare parte. E vina mea, nu se poate contesta. Dar în raport cu mine, îmi permit orice și nu îmi permit exact ceea ce știu că nu/sau nu vreau/ sau zic că nu-i bun pentru… Oh, această libertate de sine și pentru sine poate să te distrugă și te distruge uneori… Dar ce importanță are, oare? Mă tot gândesc la viață, la sensul ei… Mi-am explicat niște lucruri până acum și când m-am uitat a doua oară la ele, mi-am dat seama că, de fapt, nu mi-am explicat nimic cu adevărat. Cred, cu adevărat, că toată viața îmi voi pune diverse întrbări la care voi răspunde sau nu și, după ce voi gândi a doua oară la respectivul lucru /după ce, să zicem, voi fi formulat o oarecare explicație, o voi distruge prin argumente sau opinii contrare : posibilitatea de a privi în două direcții în același timp/sau alternativ… Nu e neapărat un lucru bun. Dar nici un lucru rău, neapărat. Oricum… Cine și de ce ar putea spune că un lucru e bun sau rău în cazuri de genul acesta? Nu, nu. Lăsăm întrebări în alte întrebări pe mai târziu.
Oamenii s-au calmat și ei (pentru perioade relativ scurte de timp), dar muzica proastă persistă. Oamenii -oameni. Și totuși, chiar dacă fac ca două maimuțele, o fac împreună. Ceea ce nu e neapărat fascinant, dar este frumos. Frumos pentru ei. Frumos pentru mine care privesc din afară și observ. Două maimuțe pe post de oameni într-un loc public…care se maimuțăresc împreună. Probabil că asta-i important. Putem să acordăm deja un anumit sens al vieții.
Ziceam cuiva că atitudinea este foarte importantă. Iei teste. Pici altele. Unele mari. Altele mici. Probabil toate importante din anumite puncte de vedere / sau altele. Mă întreb ce drept ai să învinovătești viața pentru diverse atitudini sau lucruri care se întâmplă. Poate că da, poate că nu. Dar câțiva o facem, măcar o singură dată. Dacă obosești… Dacă simți nevoia să dai vina pe cineva și nu ai pe cine / când, poate, nu e nici vina ta. Nu e chiar atât de complicat cum pare în aparență. Și ne place să complicăm lucrurile și pentru a ne complica sinelui.
Cred că sunt și momente, chiar generate si oboseală, în care îți place tot ce prinzi.
Chiar dacă mi-e silă să trec privirea peste cuvintele scrise… Chiar dacă am prins stare fără de stare… Tot îmi rezerv dreptul ciudat de a mă bucura. Probabil nu este vorba de atitudine (sau da, ne încăpățânăm să dăm diverse explicații sau definiții când vrem să ne complicăm/ câteodată din dorința de a fi înțeleși, sau înțeleși într-un anumit fel…)
Eu zic… Las două posibilități majore : salut soarele cu ochii închiși sau cu ochii deschiși.
Soarele e frumos cu ochii închiși doar când știi că e acolo.
Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”
