sfârșit de dragoste

Îl observase de mult că era neliniștit, dar îi era teamă să spună ceva, așa că tăcea, uitându-se pe furiș la el. El părea să nu o observe -își frângea mâinile, se uita în altă parte, mai sorbea din cafea (și ea știa sigur că el nici măcar nu îi simțea gustul – de altfel, și uitase să pună zahăr în ea, iar el nu bea niciodată cafeaua fără zahăr). Bănuia ce îl frământa, dar nu voia să fie ea cea care deschidea discuția. Mai mult decât atât, undeva în sinea ei spera ca el să nici nu deschidă discuția vreodată… Continue Reading “sfârșit de dragoste”

please share if you liked it
0

ea și el

Se plimbă posomorât prin parcul înghețat, încercând să-și încălează mâinile în buzunarele gecii. N-am înțeles niciodată de ce nu poartă mănuși iarna -poate pentru că i se pare că îi știrbesc libertatea degetelor (degete cu care, pare-se, poate să facă minuni). Adevărul este că știu mult prea multe despre el -nesănătos de multe, deși poate n-ar trebui să știu nimic… Poate că nici nu vreau să (mai) știu, dar ce pot să mai fac în acest sens? Când mi-am dat seama, era deja prea târziu, aflasem prea multe, începusem să-l îndrăgesc prea tare pentru a mă depărta, iar acum… acum nu mai găsesc cale prin care să mă depărtez de el și îl urmăesc de parcă ar fi singurul lucru important în viața mea. Și, în definitiv, probabil că este. Continue Reading “ea și el”

please share if you liked it
0

Around the corner

She was desperately trying to figure out what she did wrong, but could not find the cause of his distress. She munched on her lips quite hard, and forced herself to stop this behaviour just before blood would have sprung out of her destroyed lips.

‘What’s the matter?’ she dared ask, quite nervously, taking a step back. She knew him to be a violent man, especially when he was upset. He did not pay any attention to her, however, and continued to ferret about in a chaotic manner. She didn’t dare to take a seat, but she rather stood there, at the entrance, as if she was ready to disappear whenever she thought it was fit to do so.

Continue Reading “Around the corner”

please share if you liked it
0

obișnuitele neliniști

 Obișnuitele neliniști

Oriunde te duci, să mergi cu toată inima ta

Confucius

 

Stătea de mai bine de zece minute în stație, așteptând autobuzul. Putea să se oprească chiar acum în stație și apoi treacă pe lângă el, și acesta tot nu ar fi observat. Pierdut în gânduri, cu privirea ațintită asupra unui punct inexsistent, stătea pe bancă aproape nemișcat. Poate că dacă cineva l-ar fi privit ar fi putut să ghicească cât de pierdut în propriile gânduri era – dar nu era nimeni altcineva în stație, în afară de el și picăturile mărunte de ploaie care nu îndrăzneau să se oprească. Plouase toată ziua, și cerul arăta de parc-avea să plângă în continuare pentru mai multe zile, poate pentru toată toamna.

Nu era tocmai neobișnuit pentru el să privească pierdut în zare, să se uite pe sine parcă pentru totdeauna, lâncezind pe o bancă oarecare. Nu fusese niciodată o persoană foarte atentă -sau, așa cum credea el adesea, dacă fusese vreodată o astfel de persoană, se pierduse de mult pe drumul vieții… un drum anevoios, zglobiu și totodată distrugător, devastator (se-nțelege comicul situației). I se părea că, mergând pe acest drum, nu avea să iasă învingător niciodată. De fiecare dată când îndrăznea să fie fericit pentru o perioadă nedeterminată de timp (o zi sau două, în concepția lui), Viața părea să-i râdă în spate și să-i șoptească la ureche că vine… c-are să se întâmple ceva care să-l aducă în starea de normalitate. Adică, după Viață, starea de normalitate este una alertă, urâcioasă, grea și suferindă, unde fericirea intră doar prin crăpături și iese mult mai repede decât a reușit să pătrundă (numai că deși intră pe bucăți, incompletă și puțină, iese cu totul și dispare fără urmă).

În fine, i se părea că, la fel ca Marin Preda, nu putea să fie niciodată sigur de starea aceasta de fericire. Doar că nu putea să râdă când era fericit de teama nefericirii care avea să-l repeadă curând, și pe de altă parte nu putea să râdă nici în momentele de nefericire… pentru că erau atât de nefericite și urâcioase în sine, că nu găsea nimic suficient de puternic cât să-l facă să râdă. Nici măcar ironia și absurdul situației. Dacă nu punea la socoteală râsul stârnit de panică. Dar, la urma urmei, n-ar trebui să fie râsul expresia unui moment de fericire? Altfel, nu era decât o reacție nervoasă pe care Viața sigur ar fi aprobat-o (și cu cât entuziasm…)

Sosise și autobuzul, și printr-o minune necunoscută de nimeni, se ridică și observă ușile deschise. Șoferul îl întreba din priviri ”intri sau ce faci?” și se văzu nevoit să-și aplece capul, să-și mărească pasul și să sară în autobuz. Numai acum observă că era singurul om din stație și că pantalonii îi erau uzi. Se așezase pe banca udă și nici măcar nu observase.
Își privi îndelung expresia reflectată în ușa autobuzului. Nu era prea aglomerat, dar el se pironise în fața ușii privindu-și cearcănele și ochii obosiți. Își dorea să găsească o scăpare din această stare – această stare care părea să nu aibă nici început, nici sfârșit… și devenea cu mult mai complicat, cu mult-mult-mult mai complicat când își dădea seama că nu știa nici cum să trateze această situație. Bine, ar fi zis cineva, nu are nici început și nici sfârșit, dar are conținut, nu poți să faci ceva în legătură cu asta? Și cum poți să afirmi ceva atât de nesigur? cum să n-aibă sfârșit? totul are sfârșit, domnule, uite viața! Da, se gândi el, o asemenea voce ar avea dreptate aproape în totalitate. Dar uite că această situație în care se afla el părea cu desăvârșire atipică -fără început, se înțelege, nu putea să detecteze momentul clar în care începuse să se simtă ca o cizmă folosită (ar fi putut fi oricare moment, fie și cel al nașterii sale, 27 august într-un an oarecare și lipsit de importanță istorică). Pe de altă parte, poate că era grosolan să afirme că această situație părea fără sfârșit… părea, mai degrabă, să aibă un sfârșit foarte clar, bine delimitat –adică moartea sa. Dar până atunci, cine știe cât va mai dura? Trebuia, de altfel, să se preocupe de conținut… însă asta era, i se părea lui, partea cea mai grea. În timp ce începutul și sfârșitul aveau în ele o rezonanță oarecum obiectivă (de parcă nu depindeau în nici un caz de el și de existența sa), conținutul acesta era în întregime al lui, subiectiv până-n măduva spinării… Era prezentul, nu trecutul și nici viitorul, era prezentul acela care îl chinuia și-l transforma într-o persoană incapabilă de interacțiune socială sau așa-zis personală. Uite că se afla în această poziție abjectă de a nu putea înțelege nimic din jurul său, nici măcar pe sine.

Oare ce era această stare ce-l chinuia fără sfârșit, dintr-un început necunoscut până-ntr-un sfârșit distant, aproape efemer? Depresie, își zise fără să stea prea mult pe gânduri. Anxietate. Durere. Neputință. Idioțenie. Ce-l mai tare-l durea, trebuia să recunoască, această neputință continuă de a se exprima corespunzător. Ar fi vrut să spună cuiva ce avea pe suflet (fie și sieși), dar nici măcar de acest lucru nu era capabil. Și ce putea să spună? Aceleași lucruri clișeice? Cum că se simte rău, se simte nefolositor și stupid, cum că nu găsește nici un scop în viață… Dacă ar fi putut măcar să formuleze totul altfel, cumva original, autentic, atunci nu ar mai fi arătat cu degetul, nu i-ar zice nimeni că-i scursură, că-i incomplet, inconsistent și plictisitor… dacă ar recunoaște față de cineva aceste stări, folosind fie și alte cuvinte, tot ar fi acuzat de copilării. I s-ar spune să se trezească la viață și să-și dea seama pe ce pământ calcă. În secolul ăsta dificil și-n țara asta mărginită din toate punctele de vedere, nimeni nu are timp și voie să fie depresiv -trebuia să muncească, să își facă un rost, să își facă prieteni, să trăiască… în fine, să profite de viață așa cum poate, dar nu să lâncezească ca un vierme și să se plângă de neliniști metafizice. ”Îți dau alea de mâncare?” l-ar fi întrebat maică-sa dac-ar fi știut cum se simte. ”Te fac alea să fii om? Nu te fac, trezește-te și-ncepe să te miști, că nu stă pământu’-n loc pentru tine până te hotărăști ce vrei să faci.” Și știa că nu avea cum să vorbească cu nimeni despre asemenea neliniști – cine le-ar fi înțeles, cine le-ar fi considerat în orice fel demne fie și de o discuție ipotetică? Și, în final, cui îi păsa de cum se simțea el? Cine îl putea ajuta cu adevărat? Și cine zice, de altfel, că el ar avea nevoie de ajutor? Poate că a avut o zi proastă – poate că se va trezi mâine plin de voie bună și va începe să clădească toate acele lucruri pe care a refuzat de-a lungul ultimelor luni să le clădească (sau poate că are o viață proastă).

Și, oricum, ce lucruri să clădească? Nu știa nici el prea bine. Parcă ar fi înțeles cândva că era ceva ce voia să facă…dar uite că toate aceste lucruri dispăruseră din fața lui atunci când această stare-nestare începuse să pună stăpânire pe ființa lui inconsistentă. Inconsistență. Nepăsare. Dependență. Durere. Nepăsare. Și ce putea să facă el, când tot ceea ce era în lumea asta părea impropriu lui? Cum tot ceea ce se mișca și trăia în jurul lui părea să nu îl atingă, și singurul lucru real, adevărat din toată ființa lui părea să fie dat de existența cearcănelor -semn că nu putea să doarmă și era chinuit de insomnii și gânduri fără capăt. Insomnii. Cearcăne. Neajunsuri. Necunoscute.

Și nimic din ceea ce gândea noapte de noapte nu putea să-l aducă pe linia de plutire. De parcă se zbătea să rezolve o problemă inexistentă. Existau necunoscutele (pe care nu le putea găsi și identifica pentru că erau complet necunoscute!) și mintea lui care încerca să pună totul cap-la-cap… dar cu cât se gândea mai mult, cu atât reușea să se îmbrobodească mai tare. Iar la sfârșit, spre dimineață, când reușea într-un târziu să pună geană pe geană și să-și ia la revedere de la nesuferitele, dar ale dracului de dureroase gânduri inutile, își dădea seama că nu ajunsese la nici un rezultat. Se chinuise inutil cu inutilități pe care a doua zi nici măcar nu le putea identifica. ”Cum o fi și asta”, i-ar fi trântit-o maică-sa, ”să stai noaptea ca prostu’ și să te gândești la lucruri fără sens, dar apoia să nici nu știi la ce lucruri te-ai gândit! Da, bine, mă, credeam că ai și tu mai multă minte!” Și, în definitiv, și el se credea mai capabil decât demonstra a fi. Se gândea în fiecare noapte și încerca să-și dea seama de ce se întâmplă cu el (și, îndeosebi, ce se întâmplă înăuntrul său). Nu mai era o surpriză faptul că la sfârșit, spre dimineață, nu reușise să-și despletească nici măcar propriile gândurile.

Știuse dintotdeauna că exista un haos incontrolabil și indestructibil înăuntrul său, dar ajunsese într-un asemenea stadiu exagerat, încât se întreba dacă acest presupus haos dinăuntrul minții sale nu era de fapt un gol imens, imposibil de umplut. Avea un gol în cap pe care n-avea cu ce să-l umple. Iată, poate acesta era destinul lui.

Nu știa nici el prea bine cum coborî din autobuz, și nici cum își târî pașii până în fața blocului. Se afla de mult în fața liftului, apăsând pe buton în mod exasperat.

”E stricat liftu’.” zise cineva, făcând o pauză, iscodindu-l. Îi citea îi priviri batjocura, ”ce-o fi și cu ăsta?” se gândea femeia în vârstă, ținând câinele-n lesă. ”Nu merge liftu’, e stricat!” repetă cu aceeași voce curioasă, iscoditoare. Dar el îi întoarse spatele -nu-și găsi prea multe cuvinte potrivite să răspundă și trecu să urce scările, în timp ce bătrâna urca în al doilea lift, urmărindu-l curioasă cu privirea. Aceeași stare de neputință și durere îl apăsa și acum -și nu știa cum avea să scape de ea, și nici cum avea s-o definească. I se părea că dacă va identifica problema, dacă își va da seama de ce suferă (cum, în ce fel, din ce motiv), atunci va începe să se vindece (sau va ști cum s-o facă). Și, până atunci, avea să se chinuie în fiecare zi?

Își aminti vorbele lui Confucius, ”oriunde te duci, mergi cu toată inima!” și tresări. Iată că mergea și el -atât metaforic, cât și practic, dar nu se gândea deloc că și inima lui mergea în aceeași direcție. De altfel, trebuia să meargă oricum ar fi fost, nu? Nu știa ce își dorea inima lui să facă, nici ce ar fi trebuit, nici de ce era el sau inima lui capabil/ă. Dar, l-ar fi întrebat pe Confucius, dacă inima mea nu știe nici ea unde dracului să meargă, pot să mă duc unde văd cu ochii? Până la urmă, asta e, dedicat sau nededicat, măcar nu stau într-un singur punct și mă sfârșesc, poate aproape ignorant, ca Sisif pe o colină, învârtind un bolovan imens la nesfârșit. Mă duc unde mă poartă ochii, și o să consult inima mai târziu, când se trezește din amorțeală. Câtă aroganță, câtă încredere de sine imposibil de capturat –auzi, își zise, să mă duc cu inima, oriunde m-oi duce; da’ cum pot să fac eu așa ceva, când n-am descoperit nici cine sunt, nici ce vreau, nici încotro aș vrea să mă îndrept?

Deschise ușa cu oarecare greutate -nu găsea cheile, aruncate în fundul rucsacului. În garsonieră era frig și întuneric, iar el se duse direct la culcare, aruncându-se în patul nefăcut, cu cearșaful atârnând pe podea. Simțea că asta avea să fie una din serile când avea s-adoarmă fără gânduri și fără coșmaruri. Nu știa dacă să se bucure sau nu că imaginația avea să-l părăsească fie și pentru-o singură noapte.

please share if you liked it
0

să te-asiguri că n-o să cazi înainte de salt

Nu-și mai lăsase de mult imaginația s-o ia razna. Poate pentru că controlul de sine devenise atât de pregnant în întreaga sa ființă, încât uitase cum să se piardă. Ar fi vrut, fie doar și pentru o secundă, să facă totul inconștient, să nu fie nevoie să analizeze fiecare mic lucru ce i se întâmpla. Se întrebă, și nu doar o dată, de când devenise atât de chinuită de propria analiză asupra lucrurilor. Poate că exista ceva în întreaga sa ființă ce o făcea extrem de incapabilă să acționeze altfel în circumstanțe normale, lucide. Și, mai mult decât atât, deși fiecare moment al vieții sale era gândit și analizat cât se poate de bine, nu avea niciodată certitudinea că raționarea sa era corectă (sau dintre cele mai potrivite circumstanțelor sale). Poate că -acest poate nenorocit care părea să îi ghideze toată viața, din pricina nehotărârii grosolane ce pusese de mult stăpânire pe ea- oamenii nu puteau avea niciodată această certitudine. Oare de ce? Pentru că erau diferiți? Pentru că nu puteau să controleze cu adevărat circumstanțele viitoare? Pentru că le era prea frică să vadă adevărul? Era toată această analiză o minciună pe care și-o spunea de frică să nu greșească, sau era ceva mai mult? Era modul său de a se întrista, deprima și de a înnebuni treptat din pricina lipsei unei posibile concluzii cât mai favorabile? Ar fi vrut, și nu era prima oară când și-o dorea, să scape de acest caracter și să se arunce în viață fără să se asigure că n-o să cadă. Ceea ce, în fond, era cât se poate de ironic. Continue Reading “să te-asiguri că n-o să cazi înainte de salt”

please share if you liked it
0

2 minute și 29 de secunde

M-am lăsat de fumat.

Am promis că mă las. Mi s-a părut că am făcut-o… nu, am avut convingerea fermă c-am făcut-o până acum două minute și douăzeci și nouă de secunde. De ce m-am apucat din nou? Nu, nu e adevărat, nu m-am reapucat, ci nu m-am lăsat niciodată. O singură grijă inutilă, un singur gând pesimist, o poală de nervi întâmplători – toate acestea sunt suficiente pentru a-mi readuce adicția, pentru a-mi aminti cât de nefolositor și lipsit de ambiție sunt. De ce am renunțat la toate schimbările pe care mi le-am propus? Mi le-am dorit vreodată cu adevărat?

Mi-au plăcut totdeauna nopțile reci, înstelate, când singurul lucru care te poate dispera e liniștea absurdă …și poate greierii care apar de niciunde. Nu, n-au de unde să fie greieri aici, deși liniștea persistă. E o liniște diferită de cea pe care-am experimentat-o de-a lungul vieții, trăind la țară. Liniștea dintre blocuri nu e niciodată absurdă (și plăcută), ci mai degrabă neliniștită – este o liniște neliniștită; te aștepți să nu se audă nimic, dar auzi o mașină trecând pe stradă, niște adolescenți încă umblând pe străzi, rebeli; poate un bețiv care a uitat unde locuiește, un bărbat care stă încă cu televizorul aprins și fereastra deschisă… Se aud zgomote mici, nu știi de unde să le iei. E o liniște diferită -poate pentru că nu se sparge de nicăieri, ci tu te aștepți s-o facă… Te aștepți ca liniștea să revină iar și iar, iar și iar, dar te aștepți totodată ca ea să dispară sau să fie tulburată de un mic gest… un pahar spart, o mașină trecând pe stradă, niște voci necunoscute, un cântec de chitară -ceva, orice. La țară, în vechile mele timpuri, liniștea absurdă nu era spartă de nimic altceva decât de cântecul greierilor… era cel mai liniștit cântec pe care-l puteai auzi.

Îmi plac încă nopțile, chiar și printre blocuri, chiar și de la fereastra apartamentului meu, undeva la etajul 5.  E o liniște diferită -și nici stelele nu le pot vedea la fel de bine, dar nu dă greș în a mă fascina și totodată în a mă lăsa să mă pierd. Poate că tocmai o noapte ca asta m-a făcut să uit de promisiunea mea, m-a făcut să uit c-am promis să mă las de fumat. Am promis, da, nu m-am lăsat de fumat, ci am promis c-o voi face. Oamenii promit tot felul de lucruri de-a lungul vieții; oare de ce? Oare de ce facem promisiuni pe care nu avem de gând să le ținem? Aici e buba, avem de gând să le ținem în momentul în care le facem, dar pe parcurs… pe parcurs ne schimbăm. Nu știu de ce ne schimbăm… Știu doar c-am ieșit furios din bloc să mai cumpăr niște bere, iar când m-am întors… când m-am întors aveam deja pachetul de Dunhill în buzunar și o brichetă mică, roșie. Culoarea ei preferată – am făcut-o inconștient, cine știe? Mi-am aprins o țigară înainte să știu ce fac -și iată, aici, între blocuri, m-am apucat să fumez. Nu știu la ce m-am gândit când am făcut-o, poate nervii m-au determinat, poate stresul, poate noaptea inutilă și incapacitatea de a vedea nenorocitele de stele. 
Dar acum m-am calmat, m-am calmat și am uitat de ce m-am enervat – ce m-a făcut să ies așa din apartament și să uit de mine? Da, ne-am certat. Poate că ar trebui să stau afară până ne pleacă musafirii. Poate că n-ar fi trebuit să avem musafiri deloc – la ce bun? Când de abia ne mai înțelegem între noi. Nici nu-mi amintesc de ce-am început să ne certăm… Nu-i adevărat că nu ne mai înțelegem între noi -am mințit; acum că mintea-mi devine mai limpede și nervii încep să dispară, îmi dau seama că am mințit. Ne înțelegem la fel de bine ca întotdeauna -dar nu din aceste mici și inutile certuri se despart unii oameni? Poate c-ar trebui să ne comportăm mai frumos unul cu celălalt, poate ar trebui să ne amintim, atunci când țipăm unul la celălalt, că de fapt vrem să fim împreună; să ne apropiem unul de altul și nu să ne depărtăm… de fiecare dată când ne certăm ar trebui să ne amintim că vrem să ne atingem, nu să ne lovim; că vrem să ne mângâiem, nu să ne rănim.

La ce bun? Poate că după ce o să termin țigara asta, vor dispărea odată cu fumul și grijile mele, și certurile, și nervii și incapacitatea de a merge mai departe. În fond, ce e mai important pentru mine acum, răceala plăcută a nopții și țigara dintre blocuri, sau ea care m-așteaptă furioasă în apartament? Da, cred c-am s-aștept să plece musafirii, la ce bun să mă-ntorc în căldura și înghesuiala din apartament? Și, în fond, cine spune c-are să mai fie furioasă atunci când am să mă-ntorc?

 

Musafirii se deciseseră să plece de îndată ce el ieșise nervos pe ușă, cu promisiunea că va mai aduce niște bere. Știau cu toții că n-are să se întoarcă curând.

– Nu-i bun de nimic când se enervează…

– Nu știu cum îl mai suporți…

– Nu v-ați potrivit niciodată…

– Nu faceți altceva decât să vă certați, poate c-ar fi timpul să…

Dar ea îi expediase repede afară și le promisese să se vadă curând. Se întrebă pe sine cum putea minți atât de frumos, cu zâmbetul pe buze… și totodată își aminti că nici ei nu erau sinceri, că nici ei nu o tratau de parcă ar fi contat pentru ei. Pentru ce atâta tevatură, atâta circ? Pentru ce simțise nevoia să își verifice relația prin acești oameni care nici măcar n-o cunoșteau? Nu-și făcuseră ei doi suficiente promisiuni pe care nu și le ținuseră, suficiente asigurări mincinoase care erau oricum mai sigure ca toate idioțeniile fără sens rostite de așa zișii buni prieteni?

Poate obosiseră amândoi. Și, închizând ușa în urma ei, se întoarse în bucătărie și-și scoase două țigări ascunse într-un dulap. Până se-ntoarce el, își zise, am să mă calmez cu câteva fumuri. Își aminti în timpul ăsta multe dintre promisiunile pe care și le făcuseră ei de-a lungul timpului și cum nu și le ținuseră niciodată. Probabil greșise iar atunci când îi chemase iar pe toți oamenii ăștia la ei acasă. Ce vrusese să verifice? Știa doar că nici unul dintre ei nu-l place; și atunci, ce vrusese? Poate doar simțise nevoia să se răzbune pentru cât de indiferent se purtase cu ea în ultima vreme… poate că fusese mai mult de atât, cine știe? Cu cât se gândea mai mult, cu atât uita mai repede… de altfel, de ce nu se întorcea? Știa doar că ea avea să-l aștepte până dimineață dacă era nevoie… știa doar și el, la fel de bine ca și ea, că promisiunea că el se va lăsa de fumat nu era decât o farsă, cum fuseseră toate celelalte promisiuni dintre ei doi. N-aveau nevoie de promisiuni, făceau întotdeauna ceea ce își doreau să facă – promisiunile erau doar metode de a-și aminti că au crescut, c-au devenit adulți, că trebuie să fie responsabili. Dar ce era responsabilitatea, și ce însemna să fii adult? poate că încă nu descoperiseră acest mare, mare, mare și stupid mister.

Dar ea avea să-l aștepte oricum, poate avea chiar să stea la fereastră și să-l vadă când intră în bloc. Ce-ar fi putut să facă altceva? Oricum n-ar fi putut să doarmă știindu-l undeva afară, singur, gâdindu-se la greierii pe care-i asculta când era copil… Căscă, terminându-și cea de-a doua țigară, dar hotărî să își facă o cafea și să n-adoarmă. Poate-ntre timp putea chiar să curețe apartamentul -în fond, toată petrecerea inutilă fusese ideea ei. Iar el avea să se întoarcă, probabil mai târziu, după ce va fi fumat suficiente țigări și-și va anunța înfrângerea. Fără ca ea să-i fi spus nimic, el va veni și o va privi în ochi, vinovat. ”Da”, îi va spune, ”mi-am încălcat nenorocita de promisiune. De mâine…” iar ea-i va spune că n-are rost, nu-și va ține niciodată o promisiune… și el va vedea curând scrumiera cu două mucuri de țigară strivite în scrum, și atunci și ea va zâmbi vinovată. Nu-i nimic, se va gândi el zâmbind acuzator, suntem făcuți din aceeași bucată.

please share if you liked it
0

o persoana cam morocanoasa

Privi cu groază zecile de documente pe care le avea de corectat și oftă. Nu se găsea în dispoziția necesară să facă nimic din toate acestea – erau, însă, îndatoririle peste care nu putea trece. Desigur, s-ar găsi câte cineva să spună că oamenii au întotdeauna de ales – chiar ea își amintea să fi spus aceasta în nenumărate rânduri. Și totuși, deși oamenii păreau să aibă întotdeauna de ales, se găseau uneori în fața unor situații fără ieșire. Fără ieșire în sensul în care dacă ar fi admis că au de ales și și-ar fi exercitat libertatea de alegere a lucrului respectiv, s-ar fi trezit mai târziu ca nemaiavând poftă de a face nici un soi de altă alegere. Atunci când ofta privind documentele pe care le avea de sortat, de citit și de corectat, nu se putea gândi că are de ales, ci că are doar o obligație pe care trebuie să o îndeplinească independent de voința sa și de plăcerile sau dorințele de moment. Desigur, cineva ar fi spus că tocmai într-un caz de tipul acesta a făcut o alegere: a ales să își facă treaba și să își păstreze slujba, deci a renunțat în mod conștient la plăcerea de a da documentele respective la o parte și a citi un roman.

Ei i se părea, însă, că nu exista mare alegere de făcut în situația de față -poate că și-ar fi dorit să existe, poate că nu și-ar fi dorit, cert e că în viziunea ei o situație în care poți alege presupune în mod necesar două fețe egale. Dacă ar fi putut alege, atunci orice variantă ar fi ales ar fi existat avantaje și dezavantaje, dar nici una dintre alegeri nu ar fi compromis-o în mod iremediabil (ori ar fi compromis-o amândouă, și atunci avea de ales între două așa zise rele). O algere, pentru ea, presupunea faptul că nu era doar liberă din punct de vedere al voinței să meargă într-o anumită direcție, ci și din toate celelalte puncte de vedere.

Ea nu era liberă să facă nici o alegere în cazul de față – dacă ar fi ales să nu își facă treaba, și-ar fi pierdut slujba. Nu era o alegere – ar fi fost un act de iresponsabilitate, sau o asumare conștientă a perspectivei șomajului.

Oftă din nou, oare pentru a câta oară în aceeași zi? Își făcuse un obicei neplăcut: ofta în fiecare zi, aproape involuntar. Era un viciu, o adicție din care nu mai putea ieși. Ofta, ofta, ofta – oare de ce ofta atât de des? doar pentru că îi făcea mare neplăcere să sorteze documentele, să le citească, să le corecteze, să facă tot ceea ce făcea în fiecare zi? Știa că nu era adevărat – când începuse această muncă, îi plăcuse la nebunie -poate încă îi plăcea… Se întâmplase, însă, ceva -se întâmplase ceva în drumul vieții sale care o făcuse să se schimbe aproape fundamental. Nu -nu să se schimbe, aceasta ar fi deja prea mult spus. Nu era vorba despre nici o schimbare în cazul de față -cel puțin nu fundamentală, nu o schimbare a ființei sale. Trecea printr-o perioadă haotică, își dădu seama -trecea printr-o perioadă infamă, din care nu știa cum să mai iasă. Intrase într-un act complet necunoscut, bizar și dureros și știa că avea să se sfârșească (trebuia să se sfârșească, doar să nu fi fost iremediabil de absurd, și atunci ar fi rămas pentru totdeauna prinsă de același fir subțire, aproape imperceptibil, dar care n-ar fi slăbit-o niciodată din strânsoare). Nu – era doar o… o situație neplăcută, un moment al vieții deprimant, un moment haotic -prin astfel de momente trec toți oamenii. Se găsesc într-un moment al vieții lor în care nu mai știu ce doresc, nu mai știu ce au vrut până atunci, și par să nu își mai dorească nimic altceva de acum înainte. Își fac planuri -bineînțeles că își fac planuri în fiecare zi despre ce vor face mâine, despre cum se vor schimba, despre cum își vor schimba modul acela vegetativ de existență și vor trece în sfârșit la partea activă, plină de veselie, a vieții.

Era o răscruce de drumuri. Nu știa pe unde s-o apuce – și în acest moment se simțea complet incapabilă să facă o alegere, să ia o decizie înțeleaptă. Se temea de toate deciziile pe care le luase până atunci – toate fuseseră aproape incoerente, marcate de o impulsivitate incontrolabilă.

În fiecare seară, înainte de culcare, se gândea la ceea ce va întreprinde a doua zi, la cât de multe lucruri era dispusă să facă, la ceea ce trebuia să facă (deși nu avea nici o tragere de inimă): își impune să se schimbe; nu, nu să se schimbe, ci să iasă din acea stare vegetativă în care intrase dintr-o prostie (nici nu-și mai amintea această prostie, și nici nu știa dacă și-o va mai aminti vreodată). Totuși, a doua zi nu se întâmpla nimic. Se găsea iar în aceeași deprimare fără sfârșit și era incapabilă să iasă din aceeași stare imposibilă. Renunța repede – deprimarea care o consuma agresiv, cu o rapiditate inumană, nu îi dădea vremea să-și reculeagă forțele și să lupte. Nu mai avea nici o ambiție, nici o forță de luptă – tot ceea ce îi rămăsese, tot ceea ce putea să facă era să se târască. Să se târască la nesfârșit… să se târască, să se târască, să se târască… și să spere că, într-un anumit moment sau altul, se va întâmpla ceva care o va împiedica să se mai târască, că se va întâmpla ceva care o va face să iasă din aceeași stare vegetativă și să devină din nou o ființă umană. Poate că nu fusese niciodată o ființă umană, poate că trăiese întotdeauna în aceeași stare vegetativă absurdă… și totuși!

Se apucă să lucreze la documentele sale – nu-și mai dădu nici un răgaz pentru meditații. În fond, își dădu seama rapid, erau aceleași gânduri din fiecare seară, aceleași pozne fără haz, aceleași insuportabile amintiri ale unei ființe umane complet străine față de sine. Nu era întâia oară când se găsea prinsă într-o nesfârșită suferință lamentabilă. Nu era prima dată când se zvârcolea în chingile strânse chiar de ea… nu știa cum reușise să o facă, nu știa nici când – existase o vreme în viața sa când nu experimentase deloc aceste simțăminte absurde. Cu mult înaintea adolescenței, și chiar o vreme în adolescență nu cunoscuse nimic din acestea, nu știuse însemnătatea și nici măcar existența unor asemenea sentimente, stări, emoții, disperări. Undeva, în mijlocul adolescenței fragile, a început să se simtă ca o epavă – ca o insuportabilă a cincea roată la propria căruță dărăpănată. Și totuși, era de-o absurditate grozavă: aceasta nu era altceva decât starea produsă de propriul său caracter morocănos. De parcă-n fiecare seară de joi trebuia să-și adune toate forțele pentru a se urî și a-și îndrepta cât mai acid și puternic acest dispreț față de propria ființă.

Poate că, cine știe, săptămâna viitoare avea să se întoarcă din nou la a fi vechea ea, nemorocănoasă. Sau poate, cine știe, era vremea să se accepte și să lucreze la sine, mai degrabă decât să se nege și să-și plângă de milă în mod absolut insuportabil.

please share if you liked it
0

a random journal

I decided to write something different – to tell the truth, I didn’t decide to write it, it just came out without me knowing it. This is not a poem, so don’t get ahead of yourself. It’s just a little thing we call nothing -and it is also rather personal.

<Dear Someone, please don’t ever leave me alone

Perhaps I’ve been in this state of loneliness

For as long as I can remember

However, I feel that when I’m with you

Time stops and my loneliness leaves me helplessly

In love with your time

-the time you spend with me>

 

<For someone like me, who doesn’t know  who she is

It’s extraordinary to watch his overwhelming confidence

Maybe if I’ll look at him more often

I will become more like him, and less like me

But I know that’s just a taradiddle

Because I can’t possibly look at him more

than I do now
Watch him all the time, that’s perhaps the only thing

I can do with Confidence>

 

<I cannot possibly renounce

And abandon myself and my beliefs

But it’s a strange, real story

One always puts on stand-by his beliefs

When there’s an unavoidable circumstance.

One doesn’t forget one’s beliefs

One makes them stop for a minute or two

Just to avoid breaking up with everyone else

in this rotten, stupid world

-and that saddens me greatly>

 

<The words I write today are helpless

it’s been a while

-from when I starved for words.

It struck me one day, when grandma was sick

that boredom cannot be surpassed

and dreariness sometimes commands chaos

– I can’t write coherently

but I can’t stop writing >

 

< This is like a bad journal

A diary one keeps involuntarily

There are so many worries I cannot express

I want to fall asleep soundlessly>

 

<Somehow I think that everything one reads

has to be charged with overwhelming meanings

And the author himself, no matter how incoherent or stupid

is capable -sometimes- of shaking someone else’s peace.

It’s great, and scary

how alike we, sometimes disgusting humans beings,

are and can now and again become>

 

<Someone once said she doesn’t understand Shakespeare’s style

she demanded the alteration of his entire style -converting Shakespeare’s vocabulary into modern language

I say, why not kill Shakespeare entirely, if we are at it?

I used to love Shakespeare’s works -and I still do

-there are so many ways in which you can kill a person

but if you want to murder an author with cruelty

all you have to do is modify or destroy his original works

-or, well, you know, at least those already modified by hard-headed editors>

 

<I wonder if I will ever remember what I write now

It’s perhaps my first time trying something like this

In my state of decrepitness

-that often comes and destroys bits of me-

it’s the first time I write incoherently

trying to get rid of the emotions I cannot express properly>

 

<There are times when people know how they feel

But cannot express it in words.

Right now, I am the same

No matter how much I try

I cannot express anything I feel

-it’s like Issa’s blank haiku (the dew drop world)

that makes one shiver in distress  (is just a dew drop world)

It’s stupid -life’s arbitrariness

-it hurts (and yet…)>*

 

<On a blank page, I wrote words even I cannot understand

-words nobody will ever understand; not even me

or especially not me…>

 

<I have a thirst I cannot control

It won’t stop

-what can I do?

A fever I caught from nowhere

Should I lie down and sleep?

I feel -and not feel- nothingness>

 

<Do you understand?

I never understood,

no matter how hard I tried.

Maybe because all I could think of

was going back to him>

 

<I don’t know what love is

But I feel a certain warmth inside

Whenever I am with him

There’s nothing to worry about anymore

-I believe I am a helpless prisoner>

 

<Won’t you tell me

that you waited for my return?

Is it too much to ask? -one should never ask to be missed

One cannot ask it

And the other can’t possibly do it, unless the other feels it.

There’s nothing more relaxing

than resting in your eyes.

Easiness -something I desire>

 

………

<Nothingness -nothingness

That’s a word nobody knows how to use

but we are a few who think about it

Nothing we know about nothingness

only feelings we are deprived of –

Emotions we know not how to call>.

 

*Issa‘s haiku (inspired by the death of his daughter, after a series of many other tragedies)

<tsuyu no yo wa tsuyo no yo nagara sari nagara>

(the dew drop world is just a dew drop world

and yet, and yet…)

please share if you liked it
0

oglinda veche, crapata in colturi

L-am lăsat să se privească singur în aceeași oglindă veche, crăpată în colțuri. Singura imagine pe care mai suportă să o vadă zilele acestea este a lui – nu am să înțeleg niciodată de ce; pentru mine este singura imagine pe care nu vreau s-o mai privesc niciodată.
Poate că toată această întreagă poveste (între mine și el) ar trebui spusă în cele mai mici detalii pentru a putea fi înțeleasă cât de puțin de o a treia parte – dar cred că mi-a ajuns de câte ori am relatat-o. Poate că am căutat întotdeauna înțelegere acolo unde nu era – în orice caz, știu că s-a sfârșit. E dureros – îmi amintesc că s-a sfârșit înainte să fi început măcar.

Ar fi fost mai ușor dac-am fi fost amândoi nebuni de legat. Și poate suntem -dar nebuniile noastre sunt atât de diferite și egocentrice, încât nu putem acorda celuilalt nici cea mai mică fărâmă de atenție, înțelegere, compasiune sau admirație. S-a sfârșit înainte să înceapă pentru că atunci când am ajuns aici era deja prea nebun -nu avea cum să înțeleagă nimic despre mine. Nici măcar dac-ar fi ascultat. Dar eu știu – probabil o știu toți care l-au cunoscut- el nu știe să asculte. Nu își dorește – nu i-a trecut niciodată prin minte că ar putea să facă acest lucru. Această noțiune, acest concept al ascultării și înțelegerii reciproce este inexistent în ființa lui. În afară de sine, nimic nu este valoros.

Acum că m-am decis să părăsesc acest loc definitv, îmi dau seama că nu am nimic mai mult de spus – ar fi inutil, este oricum prea sec și lipsit de orice sensibilitate. De ce să povestesc despre un om care niciodată nu a vrut, nu a putut, nu s-a gândit să-mi acorde atenție? Poate că nu am vrut mai mult decât o simplă privire sinceră – o privire care să se uite la mine și pentru mine, nu să mă privească pentru a afla ceva despre el.

Îmi dau seama că se poate ca toți oamenii să fie la fel de nebuni, de egocentrici. Îmi dau seama că toți vrem să aflăm ceva despre noi prin prisma celuilalt – deci, celălalt… celălalt nu este altceva decât o oglindă necesară pentru a ne cunoaște mai bine, pentru a ajunge mai bine la noi înșine. Poate că același lucru l-am făcut și eu cu el – poate că tot ceea ce îmi doream era să îmi dea șansa să ajung mai bine la mine… totuși, mai departe de acest egocentrism absurd, de acest subiectivism infect și această perspectivă personală insuportabilă, am vrut să ne putem conecta pentru prima dată în mod sincer. Am vrut ca, pentru prima dată (fie doar pentru o singură dată, irepetabilă și imperfectă), să ne putem uita unul la celălalt și să-i vedem chipul lui, nu pe al nostru. Poate că tot  ce am vrut a fost o secundă în care să depășim jugul propriei noastre ființe – să nu ne mai gândim la noi înșine și să îi dăm celuilalt o șansă (ironic, el este izbitor de sincer, tocmai pentru că este incapabil să se gândească la sentimentele unei a doua persoane; nu contează ce simt ceilalți, ceilalți nu există în cercul său îngust -și totodată gigantic în propria imaginație).

Iar el nu m-a privit niciodată -în zadar am încercat de atâtea ori să ajung la el, să îl scot din același narcisism ilicit. S-a pierdut în sine înainte de a-și da șansa să-i cunoască pe ceilalți. În existența sa inutilă și absurdă, nu există nici un loc -oricât de mic – pentru o a doua parte. Decât dacă acea a doua parte se referă la el, decât dacă această a doua parte ar fi capabilă să renunțe la sine pentru a-l ridica în slăvi pe EL, singurul care contează. Nu – n-am să pot face niciodată acest lucru, să mă subjug unei alte ființe care nu este în nici un caz capabilă să vadă mai departe de propriul narcisism dezugstător.

Nu l-a izbit nicicând c-ar avea nevoie de ceilalți – se poate lăuda singur, se poate admira singur – este singurul care-și înțelege propria măreție. Știu că dac-am să revin în vreo zi în apartamentul lui mizerabil, am să-l găsesc privindu-se în aceeași oglindă veche, crăpată în colțuri. N-are să fie atunci decât oase – un cap de mort uitându-se sec într-o oglindă, incapabil să-și mai pătrundă frumusețea, dispărută în marele apus al vieții. Stupid -n-am să mă întorc niciodată acolo. Pașii mei au uitat deja calea.

 

please share if you liked it
0

o cameră fără draperii

Se trezea de prea multe ori privind imaginea din oglindă -dar neprivind-o, totuși… păstra mai degrabă atenție pentru mucegaiul care acoperea pereții, pentru rugina care începuse să acopere marginile chiuvetei, unde era lipită de perete. Să fi fost rugină, sau să fi fost doar mizeria care acoperise subtil marginile? Doar ceramica nu avea cum să ruginească. Se mai privi încă o dată în oglindă – oare a câta oară era? oare a câta oară era când se trezea din pat, mergând inconștientă până în baie, încercând să se trezească în călătoria scurtă de câteva secunde. Încercând să se trezească, dar nerealizând totuși că face pași mici spre baia de lângă dormitor. De câte ori se trezise astfel, încercând să se conecteze cu realitatea?

Ar fi fost greu să se gândească la reconectarea cu realitatea – nu își amintea conexiunea în sine și știa, undeva în sinea ei (cel puțin așa credea!) că dacă a pierdut această așa zisă conexiune odată avută, înseamnă că nu era bună. Nu era suficientă -sau cumva nu se plia pe caracterul ei. Dar ce caracter? vrusese să spună, poate, personalitate. Nu că ar mai fi însemnat ceva toate aceste cuvinte înșiruite aiurea în mintea sa – înșiruite complet aiurea, foarte aiurea. Învățase acest cuvânt, ”aiurea”, acum mulți ani. O auziea pe Mutti, așa cum o striga pe maică-sa pe atunci, spunând într-o doară ”a cheltuit banii de-aiurea! n-a mai rămas nimic!” Nu înțelesese perfect dedesubturile acestor acuzații grave pe care le rostise maică-sa, dar i se păru că acest „aiurea” nu era un lucru bun – nu era ceva ce și-ar fi putut dori. După expresia dură și tonul batjocoritor pe care Mutti le adoptase, i se păru că acest aiurea era un neajuns sau un surplus odios pe care oamenii n-ar fi trebuit să-l adopte. Crezu, atunci, că aiurea înseamnă în mod necesar un lucru rău. Nu-și schimbă impresia nici mai târziu -aiurea, la întâmplare, fără nici un rost, irosindu-se așa cum se irosește un ciob odată despărțit din sticlă. Prin spargere -se înțelege.

Cred că și ea se spărsese undeva pe drum -pe drum, carevasăzică pe drumul propriei vieți – dar i se părea cumva absurd să vorbească despre drumul propriei vieți, de parcă ar fi avut un sens înalt sau vreo importanță anume. Nu era decât încă un gândac negru din cei nenumărați care apar în bucătării atunci când e suficientă mizerie. Sau suficientă căldură, sau suficient ghinion, sau suficienți vecini a căror locuințe ar întruni toate condițiile necesare. În fine, n-ar mai conta – unul dintre gândacii de bucătărie. Individuali, odioși fiecare, dar nu-i poți deosebi unul de altul. Îi lovești cu papucul pe toți, îți dorești să-i faci să dispară pentru că nu e nici un loc de ei în bucătăria ta – sau în orice altă parte a casei. Ce-ar mai conta? Un gândac de bucătărie, negru și scârbos, individual în toată splendoarea sa, dar imposibil de diferențiat de ceilalți. Doar un alt gândac.

Absurd – un cuvânt pe care-l învățase la treisprezece ani. Îl folosise, poate, și până atunci, dar nu-și amintea exact. Pe la 13 ani l-a căutat în dicționar pentru a descoperi mai departe de ceea ce putea înțelege rostindu-l. Avea o plăcere absurdă (își zicea ea) de a folosi cuvinte care-i plăceau la auz – adică, îi plăceau cum suna rostirea lor. Absurd suna ca o furtună în mijlocul mării, absurd părea a fi imaginea indestructibilă a unei tragedii necesare – n-avea sfârșit; nici început, nici capăt, nimic… și totuși avea totul în rezonanța sa absurdă. La 13 ani absurd începu să nu mai sune a furtună în mare, ci a lucru fără sens. Cumva, îi plăcu mai mult cuvântul, deși se simți tristă. Dispăruse imaginea indestructibilă a tragediei necesare. Indestructibilul fusese distrus -ah, dar nu era chiar prima oară, era doar începutul!

Reveni la imaginea din oglindă – nu era ceva nou să se piardă aiurea în propriile gânduri. Astăzi, acum era mai haotică ca niciodată. Haos, alt cuvânt care-i plăcea mult. Haos era cuvântul ei preferat -dar nu-și putea aminti când l-a învățat cu adevărat pentru prima oară. Avea în cap o imagine superbă a haosului, chiar dacă n-o putea explica. Haosul era ceva frumos, era extraordinar de frumos, dar imposibil de descris în cuvinte. Se pierdea totul, odată ce încerca să-l explice. Era mai mult decât o furtună, era mai mult decât un fulger, un tunet, o ploaie torențială, un vânt agresiv. Era toate astea, dar nu era suficient – era mai mult de atât, și totuși nu era o grămadă grosolană de lucruri care nu se potriveau, deși în aparență așa păreau toate. Doar cu Universul ar fi putut asemăna Haosul -deși ea nu fusese niciodată în Univers. Gustase vreodată Haosul? Greu de spus… doar o mică parte din el. Îi plăcuse? Era iar greu de spus – uneori chiar și lucrurile care te rănesc sunt extraordinare în ochii tăi. Admira haosul, o putea spune. În esență, se gândi, probabil n-am habar ce înseamnă haosul. Nu l-am gustat niciodată, dacă nici nu-l pot descrie.

Reveni încă o dată la imaginea din oglindă – anostă, încercănată, obosită, lipsită de orice chef, de responsabilitate. S-ar fi conectat cu realitatea dacă-ar fi putut. Probabil că ar fi făcut-o -dar poate chiar acum era conectată cu realitatea, doar că n-o observa! Poate că așa fusese tot timpul vieții sale -doar că nu-și amintea! Oh, da! De fapt, nici nu își amintea o altă stare în afară de aceasta. Carevasăzică… așa fusese tot timpul vieții sale! Nu, dacă ar fi fost așa, atunci de unde s-ar fi născut atâtea contrarii? de unde dorința de a se conștientiza și de a conștientiza pe cei din jurul său? Nu însemna aceasta că ea cunoștea cumva esența acestei conectări și-i era dor s-o experimenteze din nou? Sau erau aceleași aiureli din fiecare dimineață de vineri, când își dorea să facă orice altceva, doar să nu iasă din casă și să-și îndeplinească unele obligații. Vasăzică necesare, fiind obligații…

Tresări, auzind alarma din dormitor. Se trezise iar mai devreme cu cincisprezece minute înainte de ora propusă. N-avea cum să se întoarcă în cameră acum, n-ar mai fi putut dormi, o dădeau afară din casă razele puternice, razele agresive ale soarelui. Rămăsese fără draperii la ferestrele din dormitor. Își zicea de mult c-ar trebui să pună altele -dar cumva neglija intenționat. Poate c-aceasta era calea ei de a-și impune să încerce din nou și din nou conectarea aceea cu realitatea despre care vorbise dimineață-n oglindă. Și, de ce nu, dormitorul fără draperii arată cumva mai frumos – razele soarelui atingeau fiecare colțișor de mobilă. Strălucea totul -fantastic; alt cuvânt pe care-l învățase la treisprezece ani. Nici pe vremea aceea nu-și amintea să fi avut draperii la dormitor. Poate n-avusese niciodată nevoie; altfel, fără razele agresive ale soarelui, s-ar mai fi trezit vreodată? Și dacă draperiile ar fi mascat totul, ar mai fi reușit vreodată să iasă din propria-i întemnițare?

please share if you liked it
0