zborul unei frunze de toamna

[din 2015; nu e povestioara mea preferată, dar am zis că-i șade mai bine aici decât ruginită într-un folder pe care s-ar putea să nu-l mai vizitez niciodată]

Mă aflam singur într-un loc în care nu mai fusesem niciodată. Existența mi-o măsuram prin vizorul unui binoclu cu care observam zborul și căderea unei frunze de toamnă îngălbenite. Nu voiam să-mi asemăn existența cu o frunză de banan care se putrezește fără să cadă, chiar dacă comparația lui Osamu Dazai este fenomenală (sau poate tocmai de aceea). Îmi măsor viața din perspectiva căderii unei frunze de toamnă pentru că o vreau în mișcare, fie ea și trecătoare, fie ea tragică, fie chiar și plictisitoare, dar existentă și într-un zbor, fie zborul chiar o cădere. Cel puțin așa vreau să cred -că fiind în orice loc din această lume, voi rămâne o frunză care, chiar abătându-se de la drum, nu-și va elimina zborul și căderea din sistem. Îmi imaginez ce impact ar avea aceste cuvinte asupra celor din jurul meu -dacă aș îndrăzni să împart asemenea gânduri cu ei. Nu o fac -nu pentru că mi-e teamă de o posibilă neînțelegere (fiind, de altfel, sigur de ea), ci pentru că această revelație îmi aparține și trebuie să-mi aparțină doar mie. Altfel, nu-și merită statutul de revelație. Continue Reading “zborul unei frunze de toamna”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

din banalitatea existenței

Citind povestea asta scurtă scrisă de-o prietenă, mi-a venit să scriu și eu ceva, deși în ton diferit și pe alte cărări, textul ei mi-a deschis apetitul pentru scris. Povestioara asta, la fel ca două sute de cuvinte pentru Sofia e scrisă fără planuri și fără opriri: am scris grăbindu-mă doar să nu uit cuvintele care-mi veneau în minte. Oricât de nereușită ar fi povestioara în sine, senzația și experiența redactării nu se uită repede.

Nu spuse nici un cuvânt. Își dădu seama, în cele din urmă, că nici nu avea ce să îi spună. Că, în definitiv, nu aveau ce să își spună. Continua să vorbească -acest lucru îl intriga cel mai mult; dacă el înțelegea un lucru atât de simplu, ea cum de nu înțelegea? Poate pentru că sentimentele lor nu erau aceleași. Poate pentru că sentimentele lor nu fuseseră niciodată asemenea și nici nu aveau să fie vreodată. Poate că de aceea își dădu seama, destul de brusc, că n-au avut niciodată nimic în comun și că va fi imposibil să aibă vreodată. Dacă ar fi fost s-o spună pe scurt, ar fi spus că lui îi plăceau pisicile, iar ei îi plăceau câinii. În definitv, totul se putea rezuma la iubirea lor pentru animale.

Continue Reading “din banalitatea existenței”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

două sute de cuvinte pentru Sofia

Își lăsă capul pe spate aproape teatral. Nu i se potrivea deloc gestul. Nu fusese niciodată un om serios, și nici un om cu o asemenea alură care să-i permită gesturi de mare grandoare, fie ea și mică mare grandoare. Arăta, iertat să ne fie, ca un bufon; și poate că nu era și am fi răutăcioși să-l tachinăm catalogându-l cu o strictețe și o siguranță aproape absurde (ca fiind un bufon, spunem). Pe de altă parte, faptul că niciodată nu putea să păstreze o expresie serioasă, să îmbrace niște haine normale și să se comporte cât de cât decent îi făcea pe mulți, și poate și pe noi, să creadă că era un soi de bufon contemporan. Nu din aceia care existau în epoca medievală sau înainte care-i făceau pe unii sau pe alții să râdă. Nu, un bufon dintr-acela care nu este silit să facă pe nimeni să râdă, dar o face (sau încearcă cel puțin, săracul) pentru că doar așa se poate exprima. Dintr-o încredere prea mare în sine, sau, dimpotrivă, dintr-o lipsă gravă a acesteia, acesta se preta la tot felul de glume, gesturi și comportamente. Fie că dorea să atragă atenția asupra-i, fie că dorea să se exprime, fie  că era acolo vreo adâncitură psihologică pe care nu o putem lesne înțelege căci nu-i cunoaștem nici copilăria și nici traumele, cert este că se dădea în stambă de câte ori avea ocazia.

Continue Reading “două sute de cuvinte pentru Sofia”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

efemer

– Te legi?

– Mă leg.

– Te juri?

– Mă jur.

Parcă avusese loc într-un vis toată această conversație. Privind înapoi, nu era nimic de care să se lege: nici un gest care să trădeze minciuna, nici o mișcare care să spună că n-ar fi vorbit serios. Amândoi vorbiseră cu sinceritatea supremă: atât cât erau capabili doi bieți și prăpădiți muritori, atât cât le permise voia divină să se comporte, să se afișeze, să se exprime și să se împartă. Ea îi spuse lui că-l iubește, iar el jură că o va iubi pentru totdeauna. Se legară unul de celălalt așa cum o făcuseră sute de mii înaintea lor: cu pasiune, cu dragoste, cu credință, cu încredere, cu dorință, cu nesfârșită blândețe și doleanță. Și, fără să știe, cu fragilitatea inevitabilă a efemerității. Uitaseră, când s-au legat, sau poate că n-au știut-o niciodată, că nimic nu e etern. Au uitat, în acel moment de aparentă deplină dăruire, că sunt muritori. Că moartea nu iartă; că legătura lor n-are cum să fie veșnică. Poate credeau în veșnicie, dar nici măcar ei nu erau suficient de naivi cât să asume că iubirea lor se va menține în aceeași formă pământeană (era, în primul rând, o iubire fizică) și în veșnicia ce le-ar fi fost promisă. De altfel, era scris: până ce moartea ne va despărți. Până ce moartea îi va despărți. Până ce moartea ne va despărți. Continue Reading “efemer”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

pseudo-insomniac

M-am trezit în miez de noapte urlând. A fost un țipăt înăbușit: nu l-a auzit nimeni; chiar dacă ar fi fost cineva lângă mine, nu ar fi putut să spună că am scos vreun sunet… nu pentru că nu m-ar fi auzit (ar fi fost imposibil, dată fiind magnitudinea suferinței mele). Dar n-am scos un sunet -n-am putut; a fost o înăbușeală involuntară a sunetului (mi-e greu să zic sine, parcă m-aș trăda). Înăuntrul meu, însă, s-au spart toate organele interne (mă doare atât de tare încât nu pot să cred că e o metaforă). Tocmai din pricina acestei dureri interioare cred că mi-a fost imposibil să scot vreun sunet. Și stau în același întuneric al odăii cunoscute: mă întreb, de ce cred că este același întuneric? Ce mă face să cred că nu este altul? Și, spre oroarea mea, am un răspuns. Pentru că mă face să mă simt întotdeauna la fel de vulnerabil, pentru că mă face întotdeauna să mă descopăr cu adevărat și să îmi dau seama, frustrant și frustrat, disperant și disperat, că acesta sunt eu – că singurul lucru care mă definește cu adevărat este această spaimă de întunericul (care mă descoperă). Pentru că-mi dau seama în acest întuneric, aici unde nu este nimeni să vadă, la adăpostul propriei mele odăi, că nu sunt nimic din ceea ce par, că sunt doar o mască pe care o port zilnic, și parcă e totuși mereu o altă mască pentru că o uit pe cea pe care am purtat-o deja. Nu ajung niciodată la mine -și cred, oh, o cred cu disperarea cu care oricine altcineva poate să creadă ceva atât de fundamental, că nu o să ajung niciodată la adevăratul eu. Mai mult decât atât, mi-e teamă că nici nu există așa ceva.

Continue Reading “pseudo-insomniac”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

nimicuri mai vechi

Am avut astăzi o mică problemă cu niște fișiere și, făcând niște pseudo-reparații, am încercat să fac și niște curățenie în folder-ul meu de scrieri (știți voi, acolo unde-mi țin toate polologhiile sentimentale și lipsite de importanță pe care nu am ocazia și curajul să le împărtășesc cu lumea întreagă; sau, în fine, motivul e irelevant). M-am uitat așa, mai mult întâmplător, peste un nimic pe care se pare că l-am scris în 2013; citeam și mă întrebam, așa, cu o stupoare aproape falsă, când naiba am scris eu asta? Îmi amintesc vag, doar foarte vag, că mă măcina inconsistența într-o seară și am zis să mă eliberez într-o formă absurd de neconvingătoare, scriind o pagină despre nu-mare-lucru; dar în rest, mă minunez să nu-mi amintesc s-o fi scris. Deloc excepțională în esența ei, poate aproape banală, povestioara asta fără poveste, totuși cu personaj, are un artificiu de limbaj pe care nu-l folosesc niciodată, care mi-e străin (sau, hai să-i zicem exprimare): un mod de a exprima ceva pe care nu-mi amintesc să-l mai fi folosit atât de lipsit de profesionalitate și subtilitate. Dar, cine știe, calculatorul meu spune c-am scris nimicul ăsta pe 25 aprilie 2013, ora 19:04, așa că poate am și eu scuzele mele -cel puțin una: 2013 nu e acum, și cine-a zis că eu așa avea o identitate? Nu, dom’le, identitatea nu există. Continue Reading “nimicuri mai vechi”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

jumătate de suflet

N-am să-ți spun nimic

și poate nici tu n-ai să-mi mai spui nimic mie. O să fim doi străini care, trecând unul pe lângă altul, se vor recunoaște fără să-și vorbească. O să fie trist -nu pentru că ne vom ignora, ci pentru că noi vom fi cunoscut un soi de intimitate pe care nimeni altcineva n-a cunoscut-o (tu vei știi despre mine lucruri pe care nimeni altcineva nu le va ști vreodată; iar eu te voi înțelege pe tine mai bine decât oricine altcineva). O să fie ironic că noi, deși perfect cunoscuți, ne vom preface a fi complet necunoscuți. Vom trece unul pe lângă celălalt și vom simți căldura trupurilor -vom simți vibrația care ne-a ținut întotdeauna aproape și care ne-a împiedicat adesea să ne spunem „la revedere”. Și nu vom face nimic -vom continua să mergem mai departe de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Asta-i ironia cu toți oameni care s-au apropiat cu adevărat unul de celălalt; că, despărțindu-se, se ignoră până nu mai știu nimic unul despre celălalt. Doar acea clipă a trecerii unul pe lângă celălalt se menține ca cea mai vie și stupidă ironie care poate să existe vreodată. 

– Ce faci? Continue Reading “jumătate de suflet”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

attrapé

Nu s-a încumetat deloc să-i spună ceea ce simțea cu adevărat. O văzu cum îl privește cu oarecare căldură, chiar cu un sentiment mai puternic decât unul de prietenie. Văzu în ochii ei că nu avea să-i răspundă pozitiv, că avea să-l respingă (de parcă-l ruga să nu o spună, să nu o împovăreze cu ceva ce aveau să regrete amândoi). Dar dacă l-ar fi iubit, nu ar fi existat această problemă, nu? Se întreba, și nu putea să nu se întrebe. Poate-l iubea pe celălalt mai mult. Dar exista așa ceva? Putea un om să iubească două persoane în același timp? Evident nu îi iubea la fel… dar putea ea să iubească două persoane în același timp, ea care era de obicei atât de dedicată, atât de cuprinsă în tot ceea ce făcea încât nu putea să vadă decât într-o singură direcție? Nu putea să trăiască decât prin pasiune, și doar într-o singură direcție… Dar vedea această încurcare și-n privirea ei: cum, părea ea să se întrebe, cum e posibil să am aceste sentimente pentru tine, când sunt atât de sigură că pe el îl iubesc? Continue Reading “attrapé”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

sfârșit de dragoste

Îl observase de mult că era neliniștit, dar îi era teamă să spună ceva, așa că tăcea, uitându-se pe furiș la el. El părea să nu o observe -își frângea mâinile, se uita în altă parte, mai sorbea din cafea (și ea știa sigur că el nici măcar nu îi simțea gustul – de altfel, și uitase să pună zahăr în ea, iar el nu bea niciodată cafeaua fără zahăr). Bănuia ce îl frământa, dar nu voia să fie ea cea care deschidea discuția. Mai mult decât atât, undeva în sinea ei spera ca el să nici nu deschidă discuția vreodată… Continue Reading “sfârșit de dragoste”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

ea și el

Se plimbă posomorât prin parcul înghețat, încercând să-și încălează mâinile în buzunarele gecii. N-am înțeles niciodată de ce nu poartă mănuși iarna -poate pentru că i se pare că îi știrbesc libertatea degetelor (degete cu care, pare-se, poate să facă minuni). Adevărul este că știu mult prea multe despre el -nesănătos de multe, deși poate n-ar trebui să știu nimic… Poate că nici nu vreau să (mai) știu, dar ce pot să mai fac în acest sens? Când mi-am dat seama, era deja prea târziu, aflasem prea multe, începusem să-l îndrăgesc prea tare pentru a mă depărta, iar acum… acum nu mai găsesc cale prin care să mă depărtez de el și îl urmăesc de parcă ar fi singurul lucru important în viața mea. Și, în definitiv, probabil că este. Continue Reading “ea și el”

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”