Cazul Alexandrei

Îl urăsc pe criminalul Alexandrei, un neom, un jeg de ființă care nu merită să facă umbră pământului și care probabil o să scape cu 3 ani de pușcărie în Românica iubitoare de infractori. Viorica Dăncilă e o glumă în formă de femeie cu referendumul ei idiot (pe bune? Te doare în popou de Alexandra. Vreți doar să scăpați voi de închisoare când veți fi prinși cu rața-n mână și cu ou’ în buzunar). 

Dar cel mai tare vă urăsc pe voi: toți cei implicați în “salvarea” Alexandrei. Voi operatorilor, polițiștilor, șefilor. Te urăsc pe tine care i-ai spus să închidă că ține linia ocupată. Vă urăsc pe voi cei care ați fi putut s-o salvați și v-a durut în popou de o fată de 15 ani care v-ar fi putut fi soră sau fiică. Aveți mâinile mânjite de sânge și azi sunt convinsă că ați omorât o adolescentă. Dormiți bine noaptea? Ar trebui să răspundeți penal pentru neglijența voastră, pentru ură și prostie și durere în cur! Vă urăsc din suflet deși nu vă cunosc. Nu sunteți oameni. Câinele meu e mai om ca voi. A fost singurul moment din viața mea când mi-am dorit să existe Iad. Pentru toți cei care s-au crezut mai presus de viața unei fete nevinovate de 15 ani. Dormiți noaptea? Ar trebui să nu mai dormiți deloc. Eu nu aș dormi știind că am ucis o fată de 15 ani. Măcar criminalul ăla nenorocit și neom părea dereglat mental (nu e nici o consolare, merită de o mie de ori mai rău decât ce va primi în România). Dar voi ce scuză aveți? Serios. Ce scuză aveți? De ce ați ucis-o pe Alexandra?

please share if you liked it
0

Îmi pare rău, Alexandra.

Toată lumea vorbește despre sistem ca despre o chestie așa… care există prin sine. Nup, sistemul este compus din oameni, nu există fără ei. Scria o doamnă pe net, “da’ ea ce căuta în casa ăluia??? Că eu nu am văzut știrile.” Ție și tuturor celor care spun că o merita pt. că făcea autostopul (mergea cu “ocazie” că n-avea alt mijloc de transport, vi se pare cunoscut?) ție și tuturor celor care spun că era vinovată pt că era fată și pentru că era în secunda aia în locul nepotrivit (vinovată că exista, pe scurt), n-am decât să vă transmit: și voi sunteți sistemul! 

Dacă aș fi credincioasă, aș purta doliu pt. Alexandra și i-aș aprinde o lumânare și m-aș mai liniști poate. Dar nu sunt. Îmi pare rău, Alexandra, că a trebuit să mori din pricina incompetenței “sistemului”. Îți mulțumesc că ai fost curajoasă și te-ai zbătut. Îmi pare rău că ai trăit doar 15 ani și ai murit în chinuri când puteai fi salvată. Ai făcut tot ce era omenește posibil, iar cei care erau în puterea de a te ajuta și nu au făcut-o, aceștia nu sunt oameni. Îmi pare rău că nu ai un viitor și nimic din ce vom face sau spune noi acum, nu te va ajuta și nu te va aduce înapoi. Condoleanțe părinților tăi. Îmi pare rău că pe România a durut-o în popou de existența ta prețioasă și de neînlocuit. Nu te cunosc, dar simt că ți-am cunoscut dorința de a trăi. Îmi pare rău că nu te-a ajutat nimeni. Nu meritai ce ți s-a întâmplat, nici un om nu ar merita. Dacă există viață după moarte, sper să te odihnești în pace. Iar dacă nu există, sper că ultimele tale clipe nu au fost conștiente și ți-ai amintit orice lucru bun din viața ta. Îmi pare rău că nu mai ești când poate puteai să mai fii.

În locul Alexandrei putea fi oricine altcineva. Voi înțelegeți asta? Pentru că această tragedie și nedreptate ne arde pe toți și mocnește în noi tocmai din cauza acestui lucru. Pe noi românii ne cam doare în popou de altul și aproapele ne interesează doar în condițiile în care suferă aceleași pierderi ca noi… sau mai multe (să moară și capra vecinului). Suntem individualiști și corupți și nu ne iubim decât pe noi înșine. Ne doare în popou de suferința altora. Suntem misogini și homofobi și suntem primii care arătăm cu degetul. Apăi, n-a meritat-o dacă făcea autostopul? Nu. Oricine crede asta nu mai e om. Oricine nu are empatie pentru Alexandra, nu e om. Iar dintre aceia vinovați în mod direct care încă dorm noaptea liniștiți… ce pot spune? Tot neoameni și ei. Pentru că eu n-am cunoscut-o pe Alexandra și i-am înțeles spaima și mă gândesc la ea de când am citit știrea. Nu la tragedie și la sistem, mă gândesc la ea, la fata asta de 15 ani curajoasă care a murit când putea să trăiască. Chinuită, răpită, violată, ucisă fără milă… mă gândesc la ea și îmi vine să plâng și nu mi-e somn. Dar voi ăștia cu explicații că scuze n-am prea văzut, dormiți bine noaptea? Dar voi care ați stat în fața porții dorimiți bine noaptea? Că eu n-aș mai dormi știindu-mă responsabil de crima unei fete de 15 ani care de abia își începuse viața. 

Ziceți că vă e scârbă. Mi-e și mie. Dar cel mai mult sunt tristă. Nespus de tristă. Îmi pare rău, Alexandra.

please share if you liked it
0

Ana Maria Sandu (e iulie și plouă torențial)

despre acel sentiment care te izbește când se stinge tumultul provocat de o ploaie torențială
dar și despre secunda năucitoare care readuce același sunet pierdut și picăturile uriașe de ploaie. 

Citesc Aleargă  în timp ce afară toarnă. Am început să citesc cartea încă dinainte, când afară doar mirosea vag a ploaie și cerul se adâncise într-o vâltoare de nori cunoscută. Aici la țară, ploaia e cea mai frumoasă, dar uneori și cel mai mare dușman. Dar cine a zis că dușmanii trebuie să fie urâți? Te uiți cu ochi îngroziți la furtună și doar aici înțelegi cu adevărat înfiorarea pe care o resimte omul în fața naturii: cum poate fi ceva cumplit de dezastruos atât de frumos și breathtaking?

Continue Reading “Ana Maria Sandu (e iulie și plouă torențial)”
please share if you liked it
0

Despre ziua de naștere

Am observat de-a lungul timpului că pe măsură ce înaintezi în vârstă, găsești în jurul tău o mulțime de oameni care nu se mai bucură de ziua lor de naștere. Cumva, îi înțeleg. Nimeni nu vrea să îmbătrânească. Timpul e nemilos. Nu te lasă nici o secundă. Trece pe lângă tine și te trezești într-o clipă că s-au dus toate acele momente când erai tânăr sau, mai grav, când erai cu italic sau cu bold sau cu majuscule. Sunt și acei oameni foarte pozitivi care-ți vor spune că trebuie să celebrezi ziua când ai început să exiști și să nu te gândești în sensul invers, că îmbătrânești…

Continue Reading “Despre ziua de naștere”
please share if you liked it
0

Despre citit și despre o carte

Știți personajele acelea care își pun o carte în geantă/buzunar oriunde merg? Am fost la Praga de curând într-un weekend și în rucsacul meu cu necesare pentru două zile, mai mult gol decât plin, era și-o carte (ceva povestiri scurte de Alberto Moravio, ăl’ de-a scris Ciociara). Pe lângă kindle-ul cu n cărți și două chiar special încărcate cu ocazia excursiei. Când l-am întrebat pe i. cam ce ar trebui să am la mine, mi-a spus din capul locului să-mi iau doar kindle-ul. La final de program, când îi arăt că mi-am făcut băgăjelul, îi zic c-am strecurat și o carte acolo. Una mică, ușoară. Just in case… (spoiler: am citit din ea în aeroport).

Continue Reading “Despre citit și despre o carte”
please share if you liked it
0

mama care și-a tuns copilul la 0

Ascultam azi la digifm pe domnul Radu Paraschivescu vorbind despre faptul că un copil nu este doar al mamei. Să ne punem în context. E vorba despre o știre despre o femeie din Italia care și-a tuns fata la zero pentru că întârzia la școală. După ce pleca mamă-sa la școală, se culca la loc și uneori nu se mai ducea deloc la cursuri. Nimic revoltător în comportamentul copilului, se întâmplă și la case mai mari. Când aud vorbindu-se despre asta la radio, primul meu gând e: eh, uite că se mai întâmplă din astea și în alte țări, nu doar la noi. Aflu în secunda următoare că este vorba despre o româncă din Italia. Șah mat. Dar nu asta e important acum.

Continue Reading “mama care și-a tuns copilul la 0”
please share if you liked it
0

recitind

În adolescență eram absolut sigură că recitirea unei cărți e aproape pierdere de timp. Mai mult decât atât, eram complet sigură că niciodată nu voi putea să recitesc o carte, mai ales când sunt atât de multe alte titluri în așteptare care mă chemau spre ele chiar dacă nu-mi știau (încă) numele. Cu aceeași siguranță și aroganță eram sigură că înțeleg anumiți autori cu o exactitate spirituală de o profunzime rară (de exemplu pe Eliade din Romanul adolescentului miop). Mda, mă opresc puțin pentru a spune: wow, câți ani au trecut de atunci! Și, wow, bineînțeles, ce puștană arogantă eram! Nu beam ceai. Nu-mi plăcea deloc berea. Eram convinsă că sunt superioară oricui își petrece timpul liber altfel decât citind o carte (na, iertare, aveam și eu vârsta aia a rebeliunii și mândriei disprețuitoare). Eram sfidătoare și radicală; de exemplu, am refuzat să învăț o lecție la Filosofie și doamna profesoară mi-a sugerat să citesc o carte de filosofie. Am citit Discurs asupra metodei, fiind sigură că am cuprins cu mintea mea înțelesul lumii. Nu, nu a fost așa, dar de acolo am ajuns la altele. Vai! Câtă aroganță ai în adolescență și cât crezi că lumea îți aparține și, pentru că îți aparține, e cumva datoria ta să îi calci în picioare valorile, să le refuți, să afirmi cu o îndârjire sfidătoare că TU ai dreptate, că TU ești mai mult decât alții, că TU vei face asta și pe dincolo. Frumoși ani, în orice caz.

Continue Reading “recitind”
please share if you liked it
0

despre persoana ”Mamă”


Mulți îți vor spune că un copil îți schimbă complet viața. Asta e adevărat. Nu îmi pot imagina ceva care să îmi schimbe mai mult viața. Pentru că atunci când apare un copil, viața ta devine altfel. Nu mai rea. Nu mai bună. Ci diferită. Ca atunci când îți faci un nou prieten și trebuie să îi faci loc în viața ta de zi cu zi. Doar că un pic mai invaziv, prietenul ăsta copil îți doarme în pat și își înfășoară brațele în jurul tău ca un ursuleț koala adorabil; chiar și mersul la baie e o aventură în doi.

Continue Reading “despre persoana ”Mamă””
please share if you liked it
0

Natsume Soseki și „poarta”

Watch birth and death:
The lotus has already
Opened its flower.” 
― Natsume Soseki

Natsume Soseki le spune studenților săi într-o zi că singurul mod bun de a traduce I love you în japoneză este prin sintagma Tsuki ga kirei desu ne (Luna este frumoasă/Ce frumoasă este luna, nu-i așa?) Așa o să exprime un japonez adevărat sentimentele „comprimate” în propoziția sugestivă din engleză. Încărcare poetică absolută. Când citești Natsume Soseki, trebuie să ai întotdeauna asta în cap. Asta și încă o idee, o idee mică: toate scrierile lui Natsume Soseki sunt profund înrădăcinate în copilăria sa marcată cel mai probabil de un sentiment profund de singurătate.

Continue Reading “Natsume Soseki și „poarta””
please share if you liked it
0

narațiunea despre sine

e un exercițiu

Ți-ai imaginat vreodată cum ar fi să stai pe bară și să îți privești viața cum se desfășoară? Viața ta. În fața ochilor tăi. Nici măcar în oglindă, ci de parcă ai asista la un spectacol. Nu ești în culise. Ești în sală. Stai pe scaunul roșu și privești cum te desfășori. Și poate că această imparțialitate îți oferă nu doar o privire lucidă, ci și indiferența necesară să faci alegerile corecte. Mai grav este că s-ar putea să nu mai dorești să faci nici o alegere. Tu ești doar un personaj care privește, iar cel de pe scenă este altul.

e o iluzie

Nu ai cum să faci așa ceva. Nu vei putea niciodată să stai în sală și să te privești. Ar fi prea trist dacă ai face-o. Chiar dacă, ancorându-te atât de adânc în lumea virtuală, adesea chiar asta faci. Doar că îți creezi altă poveste. Tu stai în fața calculatorului, laptopului, tabletei, telefonului și te povestești. Ești o cel-puțin-triplă-persoană și ești un erou, ești satisfăcut. Azi ai întreprins ceva. Fața ta de pe insta nu-i o insultă, nu-i un manifest, e o experimare de sine. Tu ești.

e o glumă

Din păcate, ai dispărut odată cu deconectarea de la wi-fi sau moartea bateriei. Ești disperat să găsești un telefon. #reziști și nu prea. Nu-i nimic rău în a-ți construi o poveste. Nu-i nici o problemă dacă dorești să îți extinzi sinele, să te descoperi și mai mult, să acumulezi o grămadă bunișoară de informații și poate că-i și asta o formă de încurajare. Nu sunt aici să îți spun că tehnologia în care te-ai scufundat te sufocă și te distruge. Ești stăpân pe tine și pe narațiunea despre tine. Poți să te reinventezi la infinit. Problema e… Nu-i nici o problemă. Faptul rămâne însă: ce face o poveste bună? Cum poți ieși din poveste? Cât de meta poți să te situezi în propria poveste? Stai, șterge metaforic tot până aici. Întrebarea de bază este, ești fericit în propria poveste? (Unii au niște scrupule fabuloase și asociază fericirea cu un minim de moralitate; eu sunt una din scrupuloșii ăi’ nerozi).

Pe scurt, m-am întors.

Nu știu prea bine despre ce o să vă scriu. Întâmplări. Chestii. Trestii. Nu am o speranță anume pentru umanitate sau pentru români în genere anul ăsta. Nu știu nici eu prea bine cine îmi citește blogul și câți dintre voi îl mai urmăresc. De fapt, nici nu vreau să mă concentrez pe asta. Mi-e dor să povestesc și să mă povestesc. Câteodată, poate că mă arunc și eu în aceeași extensie virtuală. Poate că ăsta-i păcatul acestui secol. Dar, între timp, s-a mai scurs un an, iar în 2019 eu sper să încercăm să fim mai buni, chiar și în pofida tuturor noutăților politico-sociale mai vechi și mai noi, mai tulburătoare și mai arhi tulburătoare. La mulți ani, ție, personaj aleatoriu care îți construiești narațiunea despre tine. Nu uita că nu trăiești singur. Suntem întotdeauna datori unul față de celălalt -pentru că suntem oameni și trăim împreună, chiar dacă tu stai singur în fața telefonului acum cât citești.

 

please share if you liked it
0