o primă experiență didactică

Astăzi vă voi vorbi puțin despre experiența de predare.

Am avut astăzi prima mea experiență de predare la o clasă de a 9a, ora de Logică. Mi-am făcut foarte multe scenarii înainte să merg acolo -nu am terminat nici eu liceul de foarte mult timp, și știu câte neajunsuri are sistemul de învățământ; mai știu, pe de altă parte, și cum pot fi elevii. Astfel că, pe lângă scenariile pozitive și optimiste, mi le-am proiectat și pe cele mai puțin favorabile, chiar și pe cele groaznice și lamentabile. Eram conștientă de faptul că lucrurile pot să decurgă foarte rău, dar că pot decurge, de altfel, și bine. Sunt niște lucruri importante pe care trebuie să le respecți în fața elevilor, și dacă treci testul ăsta (care-i mai mult o provocare cu tine însuți/însăți), atunci poți câștiga mai multă încredere în tine în ceea ce privește drumul ‘didactic’, destul de anevoios. După ora predată, am puut să spun ”Nu-i atât de rău pe cât mă așteptam eu”, și-am să vă vorbesc și domniilor voastre puțin despre acest lucru.

În cadrul practicii pedagogice de pe acest semestru, am asistat mai mult la orele de Filosofie, din pricina programului pe care l-am avut la facultate, nu puteam ajunge decât la ore de Filosofie. În orice caz, am observat doar cum sunt elevii de clasa a 12a. Știm cu toții că sistemul de învățământ românesc e structurat în așa manieră încât în clasa a 12a elevii nu mai au timp de altceva, afară de învățatul (mai mult sau mai puțin constant) pentru examenul de bac (care nu-i așa greu, dar mai știm noi și că elevii nu învață tot timpul, că doar am fost și noi elevi la rândul nostru). În orice caz, e foarte greu să captezi atenția elevilor de clasa a 12a, atunci când ei îți răspund cu NU la orice provocare, întrebare, îndemnare, atitudine, etc. Sunt destul de nihiliști elevii din ultimul an de liceu, și poate c-au motivele lor să fie așa -sistemul pare să le inducă, nu foarte subtil, ideea conform căreia n-au nevoie de unele lucruri în viață (ca de exemplu de Filosofie, să zicem). Și atunci ei își (con)centrează atenția asupra acelor materii care sunt presupuse a fi singurele importante: româna, matematica, o limbă străină, geografia/istoria/fizica/biologia/chimia și, eventual, o materie de uman -depinzând, bineînțeles, de ce dă fiecare la bac.Toți se axează pe ce dau la examen. Important e să-și ia bacul, pare-se, nu să învețe ceva și să aibă și ei o cultură mai puțin șubredă, să știe ce se întâmplă în lumea asta afară de examenul de bac. Sistemul nu ajută, cum am mai spus, iar elevii sunt atât de stresați și nepăsători în clasa a 12a, încât este destul de dificil să îi captezi cu o materie precum Filosofia (te vor întreba, și nu doar o dată, la ce le trebuie? și riști să le explici în fel și chip, fără ca aceștia să asculte ceea ce spui: pot să audă ce spui, dar dacă nu te ascultă…)
În orice caz, asta-i doar o fațetă: una foarte negativă. Sunt și elevi foarte perceptivi, care sunt atenți la oră și care vor să învețe ceva, sau poate chiar sunt interesați în mod particular/special de materia ta (ceea ce, desigur, îți mai ridică și ție moralul, aproape involuntar). Dar vorbim despre o stare de fapt – o stare generală, chiar dacă e periculos să generalizăm. În virtutea acestor detalii, am decis că ar fi cazul să încerc să țin o primă lecție la o clasă de a 9a, unde elevii nu sunt atât de stresați, și îi poți influența cu atât mai mult într-o direcție pozitivă (din păcate și negativă) deoarece n-au fost încă ”total” corupți de sistem. E urât ce spun eu aici, dar poate că mulți dintre voi vor recunoaște un prea trist adevăr.

Am intrat la clasă cu emoții – o clasă de 20 plus elevi care se uită la tine cu interes și sunt curioși ce-ai venit tu să le oferi astăzi, asta e o experiență care poate da emoții oricui, la prima vedere. Pe de altă parte, se vor întâlni întotdeauna și fețe plictisite, adormite, poate chiar disprețuitoare (pentru că suntem oameni, și acestea nu sunt altceva decât niște stări și atitudini normale). Emoțiile, însă, au dispărut de îndată ce am început să vorbesc. Elevii sunt curioși din fire, chiar și atunci când sunt nihiliști, și dacă le aduci ceva nou, s-ar putea să fie cu atât mai receptivi. În ceea ce mă privește, astăzi au fost foarte primitori (nici măcar nu i-am văzut să stea pe telefoane, ceea ce m-a surprins foarte mult!)

Am optat pentru o lecție foarte interactivă, cu multe exemple și întrebări și, chiar dacă elevii nu au fost pe atât de activi pe cât mi-aș fi dorit-o eu, au fost totuși suficient de activi cât să pot face o lecție interactivă. Am dat exemple care să le fie lor la îndemână și i-am îndemnat și pe ei să facă același lucru -unii dintre ei au fost mai receptivi, alții au avut nevoie de o îndemnare mai specială pentru a începe să vorbească. Mi-am dat seama, în acest sens, că ce este fundamental e să faci lecția pe cât de interactiv poți. Adevărul e că oricine s-ar plictisi să stea s-asculte încontinuu pe cineva vorbind, timp de 50 de minute, luând notițe. Elevii se gândesc în asemenea situații la alte lucruri, dar dacă încerci să faci lecția interactivă, le pui și lor întrebări și încerci să-i stimulezi să răspundă (și să gândească!) atunci, vrând-nevrând, vor fi atenți și vor participa… și, până să-și dea și ei seama, lecția s-a terminat și clopoțelul a sunat, anunțând pauza… poate-i faci să se gândească, ”Oare când a trecut ora?” Trece mai repede dacă au și ei posibilitatea să spună ceva și să se afirme.

Nu știu care a fost impresia elevilor: cum li s-a părut lor ora, cât de bine au înțeles unele lucruri, etc, însă am fost mulțumită că au răspuns pozitiv la această manieră de predare interactivă, și că, deși adesea au fost pasivi, au fost și elevi care au răspuns, au ridicat mâna pentru a încerca să dea exemple, iar alții au răspuns destul de bine atunci când au fost direct întrebați. E dificil să faci o lecție interactivă dacă elevii refuză pur și simplu să răspundă -adesea le e frică să nu spună ceva greșit, de aceea trebuie să avem o atitudine pozitivă și să îi facem să-nțeleagă că și greșeala e omenească, și nu se întâmplă absolut nimic dacă spun ceva greșit. E important ca orice spune elevul, să încerci să-l duci pe o asemenea linie încât să pară că nu a spus ceva prost și fără sens. Astăzi e fundamental să ne concentrăm atenția asupra Domniei Sale, Elevul. Trebuie să fim atenți la nevoile Sale, și nu o spun ironic, oricum ar părea. Nivelul lor de atenție e mult mai scăzut decât era odată, sunt pur și simplu distrași de prea multe alte activități și nu se mai pot concentra la fel de bine și mult cum poate o făceau cândva. Singura manieră care-i poate ține alerți, cred eu, este una interactivă. E totuși important să se facă o legătură între profesorul care stă la catedră și elevul care stă în bancă. (știm că aceste simboluri, banca și catedra, sunt semnificative în ceea ce privește distanța creată între cele două părți).

Eu, de pildă, nu am stat la catedră, ci m-am plimbat prin clasă, am vorbit direct cu elevii, am scris la tablă, i-am îndemnat să aibă și ei o atitudine relaxată prin atitudinea mea, etc. S-a terminat cu perioada când profu’ stătea la catedră, dicta cu vocea de fier, și elevii plecau capul de frică. Ideea mea de educație diferă de acest model, și mulțumirea de la sfârșitul orei poate să apară, cred eu, doar dacă ai impresia că elevii au înțeles/învățat ceva. În ce măsură, asta-i altă discuție, dar e important să plece de la oră cu ceva. Îmi amintesc câte ore plictisitoare am avut eu de-a lungul experienței mele ca elev, și vreau ca viitori mei elevi să nu treacă prin aceeași experiență chinuitoare. Răspunsul meu, la momentul actual, este o oră interactivă!

De asemenea, în măsura în care disciplina și materia ne-o permit, cred că ar fi indicat să oferim exemple cât mai apropiate vârstei lor. Astăzi, de pildă, ținând lecția de Analogie, le-am oferit un exemplu cu WOW, LOL și DOTA (niște jocuri pe calculator, pentru ce-i care nu-s familiarizați), iar elevii au fost foarte perceptivi (în special băieții). Au râs, le-am atras atenția, și au fost și ei mai dornici să participe la lecție. Asemenea conexiuni se pot face foarte ușor -e de ajuns să fim atenți la ce fac elevii zi de zi…

Acum, știți cum este, un profesor nu poate fi pe placul tuturor elevilor, cum nici toți elevii nu pot fi pe placul unui profesor. Pe de altă parte, distincția fundamentală dintre cele două situații este că profesorul trebuie să se comporte cu elevii în același fel și să încearcă să îi atragă pe toți, pentru că scopul profesorului într-un anumit sens (cel puțin așa cum văd eu lucrurile) este să facă cât mai mulți elevi să înțeleagă lecția/sau despre ce vorbește el acolo. Educația e foarte importantă, și trebuie făcută tuturor, nu doar la 2-3 elevi, ci la cât de mulți posibili. Nu predai o lecție pentru 3 elevi, ci pentru toată clasa, și cu cât câștigi mai mulți elevi de partea ta prin procesul de învățare-predare, cu atât mai împlinit vei fi ca profesor (pot presupune).

Știu că situația e mai șubredă la noi astăzi, că-s multe neajunsuri și dezavantaje în învățământul românesc, dar mi-am amintit, cu ocazia zilei de astăzi, care era jocul meu preferat când eram copil. Îmi plăcea să mă joc de-a școala; adunam câțiva vecini mai mici și le predam lecții de română, matematică, etc. Cred că ceva din copilul de atunci a rămas și astăzi în mine pentru că, deși se poate cu mult mai bine (ca întotdeauna!) totuși mi-a plăcut să stau în fața elevilor și să am sentimentul că pot să îi învăț ceva. Educația este fundamentală pentru orice popor, iar dorința mea cea mai mare, cum am zis deja într-o postare trecută, este ca și noi să ajungem a fi un popor mai educat. Am simțit că astăzi am făcut și eu ceva în sensul acesta, oricât de puțin, iar dacă elevii au rămas cu ceva după ora ținută de mine, atunci nu aș putea să fiu mai fericită de atât.

Profesorului nu trebuie să îi fie frică de elev, și nici elevului de profesor. Activitatea asta numită școală poate deveni și interesantă, plăcută și mai puțin chinuitoare… Este esențială abordarea! Nu toate lecțiile vor ieși bine, nu toți elevii vor fi perceptivi, nu toate vor fi roz (dar nu-i așa peste tot? și, pân’ la urmă, ce-nseamnă rozul ăsta?) însă aceasta nu este totuși o activitate imposibilă sau fără valoare. Un elev de clasa a 12a mi-a zis, săptămânile trecute, ”Nu vrei să devii profesor” (era ferm convins că pentru a-i ține în frâu pe elevi trebuie doar să le pui 2 cu duiumul în catalog până se calmează). Acum, ce să zic, avea și elevul acela dreptatea sa, de care nu vreau să-l știrbesc acum, dar problema se pune în alt plan… Nu vreau să umplu un catalog cu 2, dacă voi deveni profesoară în viitor, ci doresc să îi învăț ceva, oricât de puțin, pe acei elevi. Nu cred că educația se face cu bătaia, amenințările, agresiune, etc; deși trebuie să fii ferm în foarte multe situații și să nu îți pierzi capul (eh, nu se poate mereu!) este totuși esențial  să-i câștigi pe elevi de partea ta. Ei cred că profesorul le este dușman, ceea ce nu este adevărat.

Acum nu voi mai intra în detalii pentru că este o discuție delicată și, dacă voi căpăta mai multă experiență, mă aștept să încerc să soluționez (pentru mine) și această problemă de mai sus. Pentru moment am spus destule și, chiar dacă aș avea și mai multe de spus, aș vrea să nu le încurc.

Țin să spun că eu credeam că experiența de predare e cu mult mai rea -poate am avut o zi bună și lecția a mers bine. Credeam că nu se mai poate face nimic în învățământ din anumite puncte de vedere, dar am vrut totuși să încerc -să mă văd în postura de profesor și să văd dacă îmi place să stau în fața unor elevi care s-ar putea să mă ignore. Adevărul este că nu m-au ignorat, și poate că asta a fost esențial pentru formarea părerii mele. Oricum ar fi, am rămas cu o imagine mai plăcută asupra acestei cariere. Eu cred că în orice domeniu ai lucra există dezavantaje, avantaje, situații plăcute, situații mai puțin plăcute, încercări, etc și toate aceste sunt corelate cu viața ta de zi cu zi… e fundamental să faci ceva ce îți place, nu să te forțezi în acest sens. Dacă mergi la oră cu scârbă, elevii vor simți.

Eu mi-am dat seama de astăzi că nu voi merge cu scârbă la oră pentru că îmi place activitatea în sine, și pentru că, uitându-mă la acei elevi, mi-am dat seama că-mi plac și că nu-i văd ca pe niște monstruleți care-s gata să mă devoreze. Dimpotrivă, i-am văzut ca pe niște oameni încă în formare, ca pe niște oameni asupra cărora pot să am o influență pozitivă, iar acest lucru m-a încântat. Am ieșit cu un sentiment de bine, chiar de mulțumire de la clasă și m-am gândit că s-ar putea ca pe viitor să fac acest lucru, și că îmi va plăcea cu siguranță (cu avantaje, dezavantaje, plăceri și neplăceri, ca-n orice alt domeniu).

Elevul, repet, pentru a încheia, nu este un dușman, e un om încă în formare care s-ar putea să calce prost de foarte multe ori. Rolul profesorului nu e să-l facă să calce prost în continuare, să-l turmenteze, enerveze și dezechilibreze, ci să-i arate că noi toți călcăm prost din când în când, că-i în regulă, dar că trebuie să facem tot posibilul pentru a rămâne pe calea noastră dreaptă, oricare ar fi aceea.

 

please share if you liked it
0

despre încadrarea în limite și scrisul liber

Urmăream grupul ăsta de pe Facebook numit Ficțiuni reale – mi se părea drăguț, chiar am scris o dată în el pentru că mă atrăgea tema. Am făcut-o iar astă seară, dar am depășit numărul de caractere permis în fiecare post (300). Când mi s-a cerut să-l scurtez, mi-am dat seama de un lucru absolut esențial… că e absurd să ceri cuiva să scurteze o povestioară doar pentru că a depășit numărul de caractere permis -desigur, când vorbim de surplus de cuvinte, de exprimări nelalocul lor, de eu mai știu ce nepotriviri evidente în text…atunci e absolut necesar, dar când vorbim doar despre numărul de caractere, despre forma exterioară și nicicum adevărată sau importantă a textului, atunci devine ușor irelevant. Totodată, știu că este importantă încadrarea în limite – de fapt, o înțeleg cu atât mai bine cu cât și aceasta este necesară într-un anumit punct sau altul. Pe de altă parte, m-am gândit, ar fi cumplit să fie necesar să scurtez această povestioară de câteva rânduri pe care-am scris-o spontan, dar sincer și cum nu se poate de profund în propria mea negare continuă de sine. De aceea, decizia mea astă seară a fost să șterg în întregime postul…

Spuneam că înțeleg încadrarea în limite – pentru că este necesară într-un anumit punct sau altul. Am spus ceva cum nu se poate de adevărat (și, iată, surprinzător sau nu, chiar relevant). De fiecare dată când ai ceva de scris -un eseu, un referat, un articol- e necesar să știi câte cuvinte poți scrie, câte pagini, ce fel de font trebuie să folosești, ce mărime, ce încadrare în pagină, etc. Aceste lucruri sunt esențiale pentru schițarea planului și pentru redactarea propriu-zisă a lucrării. Și totuși, cu cât înțeleg mai bine necesitate acestui aspect tehnic în cadrul lucrărilor de tipul acesta, cu atât mi-e mai greu s-o înțeleg în întregime în cazul lucrărilor literare (de ficțiune). Poate pentru că deși visătoarea din mine a fost distrusă de mult de persoana rece și practică dinăuntrul meu (poate nu în întregime -nu, cu siguranță nu în întregime), totuși îmi vine uneori să cred că ceea ce scrie cineva anume nu e așa de ușor de înlocuit – că ceea ce scrii tu poți să scrii într-o anumită măsură doar tu, și că a fi nevoie să-ți scurtezi propria poveste, înseamnă să-ți negi propriul text, propria creație, deci propria viziune. De aceea, mi-am dat seama încă o dată, sunt complet inadaptabilă unui program astfel (pre)stabilit în d-ale scrisului. Poate pentru că scrisul n-a fost niciodată pentru mine ceva asupra căruia poți pune o astfel de limită – fie ea regulă, fie ea ceva superficial sau nu.

Și mi-am dat seama că aceasta nu este singura cale bună de urmat -singura cale bună de urmat nu este aceea de a respecta numărul de caractere, precum nici doar aceea de a nu respecta numărul de caractere. Fiecare dintre noi poate să meargă într-o anumită direcție când vine vorba de scris. Mi se pare mie că a te forța să scrii într-un anumit mod (complet contrar și diferit de ceea ce ești tu sau de ceea ce vrei sau cum vrei să scrii tu) este absolut stupid – este lipsit de orice caracter necesar sau potrivit. E ca și cum te-ai distruge singur – e ca și cum deși-ți place la nebunie să scrii povești erotice, te apuci să scrii povești lipsite de sexualitate doar pentru că publicul ți-o cere, suferind la fiecare cuvânt… e ca și cum deși ai vrea să scrii povești fantasy, te găsești scriind cele mai realiste porcării pe care le puteai inventa și te urăști pentru fiecare cuvânt, și totuși asta se dorește de la tine să faci. Nu știu câți dintre voi au o carieră în scris și sunt fericiți cu asta – poate mai mulți decât cred eu, poate mai puțini, dar tot gândindu-mă la acest lucru mi-am dat seama cât de îngrozitor ar fi să-mi pierd dragostea pentru scris doar pentru că sunt nevoită să mă încadrez într-o limită pe care eu nu o consider mereu necesară în d-ale scrisului. Poate pentru că… pentru mine scrisul nu trebuie să aibă o limită atât de superficială (când vorbim de ficțiune, nu despre lucrările de specialitate /vezi Știință, Filosofie, Pedagogie, Drept, etc), poate pentru că poveștile astea pe care le scoți din tine în mod spontan și abolsut involuntar (adesea) nu ar trebui să aibă limite superficiale (ca un număr de pagini, un număr de cuvinte), ci limite gramaticale sau limite stilistice, estetice, etc – cele care contează cu adevărat pentru valoarea textului tău…

Și totuși, dacă te gândești în maniera asta, n-o să ai niciodată o carieră în scris. Pentru că societatea nu funcționează astfel și nici nu poate funcționa astfel -decât dacă ești suficient de genial pentru a nu avea nevoie de limite, dar astăzi -oricât de genial te-ai considera tu, nu te precipita, s-ar putea să nu fii; de fapt, sigur nu ești, ori tu nu ești, ori suntem cu toții la fel de geniali (întreabă pe oricine; de pildă, întreabă societatea). Ai nevoie de un număr de pagini, de un număr de caractere, de un deadline, de ceva care să te încadreze în societate și să-ți reamintească că trebuie să scrii, ce trebuie să scrii, cum trebuie să scrii, ce trebuie să faci, cum trebuie să fii, ce trebuie să schimbi și ce nu -ce trebuie să adaugi și ce nu. Toate acestea pot sau nu să fie excelente într-un anumit moment. Și totuși, eu când mă pun să scriu nu mă pot gândi la toate aceste limite. Îmi pare rău de fiecare dată când nu am ocazia să arăt o poveste dragă mie cuiva – mi se pare îngrozitor să scriu doar pentru a citi eu, mi se pare o blasfemie, poate de aceea și postez uneori lucrări pe blog. Asta nu e calea spre succes – e doar calea pe care o alegi uneori pentru că nu vrei să renunți la plăcerea de a scrie așa cum ți se pare ție că e bine (sau cum îți place ție). S-ar putea să nu fie cea mai bună cale – mai ales comparând-o cu succesul aproape promis de cealaltă cale – și totuși, oare nu sunt mulți dintre noi care continuă să scrie fără a se limita superficial (sau nu), care continuă să scrie de dragul de a scrie, fără a se gândi că e necesar să se publice, să arate întregii lumi cât de excelenți sunt și să respecte numărul de caractere necesar de respectat? Poate mai sunt câțiva rătăciți ca mine care nu vor să renunțe la ideea aceasta veche conform căreia scrisul nu se poate rezuma în niște caractere prestabilite, pentru că scrisul provine de multe ori din interior (și acel interior într-o măsură artistic nu poate fi controlat de niște limite). Dacă sunt printre posibilii cititiori ai acestui blog cunoscători ai acestui sentiment, trebuie să vă spun că asta nu-i calea spre succes – e o cale alunecoasă și de fiecare dată vă veți dori să fiți acolo, să respectați limita aceea și să vi se citească lucrările prăfuite din folderul doldora de documente. O să vă dați seama de multe ori că ceea ce scrieți voi e mult mai bun ca ceva scris de nu știu ce scriitor de abia apărut – sau o să vi se pară că e așa, ce mai contează? Și poate c-o să vă cam supere toată această situație pe care voi o considerați nedreaptă. Adevărul e că nu este nedereaptă – este o cale pe care o alegem sau nu o alegem noi. Dacă astăzi te saturi de toată această imposibilă misiune a scrisului pentru dragostea de-a scrie, atunci înscrie-te în rândul succesului. Nimic n-are să ne oprească – la fel și invers… E ceva ce-ți asumi sau nu – ceva ce îți poți asuma dacă îți dorești. Doar ai grijă ca în acest demers mai mult su mai puțin anevoios să nu te pierzi – pe tine, sau plăcerea de a așterne ceva pe hârtie.

Aș vrea să mă confesez la final – de fiecare dată când mă pun să scriu câte ceva pentru un concurs de scriere, reușesc să scriu cele mai idioate și lipsite de esență scrieri. Mi se blochează mintea și încep să scriu aproape mașinal, selectând cuvinte, căutând în dicționar, gândindu-mă de multe ori la aceeași propoziție pentru a o întortochea și a o distruge lamentabil în final. Nu știu, poate că așa sunt doar eu (dar mă îndoiesc), dar dorința mea de a scrie nu poate fi lesne înlocuită cu acel ”trebuie să scriu” – cu limita unor caractere… uneori merge, pentru că lucrurile se potrivesc (aproape perfect). Dar sunt momente ale existenței mele când lucrurile nu se potrivesc: când scrisul meu liber nu se poate potrivi cu numărul de caractere permis. Iar numărul de caractere permis are dreptatea sa, pe care scrisul tău liber NU ARE NICI UN DREPT să-l atace. Nu are – pentru că va trebui să îți asumi ca în acel moment ori să nu scrii liber, ori să nu scrii deloc. Eu de cele mai multe ori nu mai scriu deloc respectiva poveste –mi-am dat seama că mi-e imposibil să scriu povestioare sub presiunea necesității. Și cele mai drăguțe lucrări ale mele le-am scris în cele mai imprevizibile momente ale vieții – într-o dimineață pe plajă, la răsărit, bând o cafea la ibric deși eu nu beau cafea aproape niciodată; stând la calculator pe jumătate amețită de la un pahar de vin, încercând să-mi dau seama ”ce înseamnă toate astea”, într-o seară în care nu am putut găsi liniște până ce nu am scris câteva cuvinte, în momente de singurătate sau de scârbă față de orice interacțiune socială, în momente de anxietate, în momente de disperare, în momente de plictiseală sufocantă și inconsistență grosolană… în fine, în momente care nu pot fi înlocuite, dar mai important decât atât, nu pot fi ”create”, nu pot fi ”chemate” atunci când am nevoie de ele. Sunt acele momente care-ți dictează să scrii fără voia ta (aproape) și pentru mine, alea-s cele mai bune momente. De neînlocuit.

 

PS: Limitele trebuie respectate – nu sunt limite degeaba; deși rațiunea din spatele acelor limite s-ar putea să aibă fracturi logice, gândește-te de două ori înainte de a acuza limitele și sistemul acelor limite, apoi mai gândește-te o dată și dacă vezi ceva complet greșit (în mod obiectiv), încearcă să-l schimbi. Altfel, îmi pare rău, chiar ai depășit numărul de caractere. La fel cum am făcut eu astă seară. Și ai de ales între a modifica (a TE modifica) și a renunța la respectivul lucru, la momentul respectiv. Și asta trebuie să fie întotdeauna alegerea ta și a nimănui altcuiva.

please share if you liked it
0

citind Moll Flanders -copii abandonați din 1722 -2014

M-am apucat de câteva zile de citit Moll Flanders de Daniel Defoe. După ce-am terminat Tess, o prietenă mi-a recomandat cartea aceasta în virtutea asemănării personajelor principale și, să zicem, a suferinței pe care ambele personaje au experimentat-o. Deși am început cartea de câteva zile, n-am reușit încă să citesc mai mult de 120 de pagini. Motivul pentru care citesc atât de greu este destul de simplu: la fel cum mi s-a întâmplat când citeam și America lui Kafka, mă găsesc în imposibilitatea citirii rapide a acestei opere, din simplul motiv că sentimentele pe care mi le transmite (sau pe care le dobândesc în timpul citirii) sunt atât de intense, supărătoare și depresive încât nu reușesc să citesc prea multe pagini pe zi.

De ce mi se pare atât de deprimant? Unii dintre voi poate vor spune că intensitatea lui Tess nu este nicicum regăsită în Moll Flanders (din diverse motive asupra cărora sper să revin după ce termin de citit întreaga carte). Iar eu v-aș răspunde că nu este vorba despre asemănarea celor două sau despre cât de mult mă înspăimântă soarta personajului principal. Din contră -este vorba despre circumstanțele acelui moment (dacă vrem, istoric -deși, după cum vom vedea imediat, nedepășit). Ceea ce mă duce la disperarea și la neputința de a mai citi vreo pagină în ziua sau ora respectivă este ușurința cu care sunt părăsiți copiii nelegitimi (sau chiar legitimi), presupunând (cred) că se pot face întotdeauna alți copii, iar părăsirea acestora nu este în nici un caz considerată dezastruoasă (sau luată în considerare în orice caz). Desigur, cei mai mulți dintre noi vor vedea în Moll Flanders doar nefericirea femeii și a statutului femeii în acea vreme, în acea societate (detaliu complet legitim, critică absolut întemeiată – și pe mine mă înfurie, dar din păcate sau din fericire, există ceva ce mă frustrează cu atât mai mult).

Ca să vă familiarizez cu contextul (pe cei care n-au citit), Moll Flanders, personajul, este o femeie care trece prin mai multe căsnicii și relații cu diverși bărbați, situații complet nefericite, chiar absurde (ei bine, am putea spune că din acest punct de vedere se aseamănă extraordinar cu Tess, în sensul în care ambele au o soartă nefericită, nedorită, nevisată, necerută). În orice caz, din aceste relații legitime și nelegitime ale sale, Moll Flanders are mai mulți copii – primii cu primul ei soț, fratele primului său bărbat (care i-a fost amant); după moartea soțului, personajul își părăsește copiii pe care-i lasă-n grija părinților decedatului. A doua căsnicie este complet nefericită, întrucât soțul o părăsește și fuge în altă țară  -din căsnicie nu au supraviețuit copii, deci n-a avut ce să părăsească. A treia căsnicie, nefericită și nu tocmai legitimă din două puncte de vedere (nu le voi menționa pentru a nu aduce spoilere), părăsește doi copii, din a treia relație (nu o căsnicie) rezultă un copil pe care, deși petrece 5 ani de zile cu el, îl părăsește și singurele sale gânduri cu privire la această situație s-ar putea rezuma astfel: îmi părea totuși rău de copil pentru că mi-era drag, dar nu puteam să am grijă de el, așa că trebuia să-l părăsesc. Oricât de stupid și de tragic ar suna, această poziție este destul de legitimă, în sensul în care nu putea avea în nici un caz grijă de copil… și totuși! Care e problema mea?
Problema mea nu este că citesc aceste lucruri într-o carte -într-un roman, să zicem- ci pentru că știu că aceste situații erau perfect reale (complet dureroase, de altfel), dar MAI MULT DECÂT ATÂT, pentru că știu că astfel de situații se mai întâmplă încă: cazuri în care copii sunt părăsiți fără a li se lua în considerare …ceva, orice. Există încă această mentalitate absurdă conform căreia un copil poate fi lesne înlocuit, întrucât poți oricând face altul (sau mai știu eu ce alte motive pot interveni în acest caz). Mi se pare îngrozitoare această percepție și, deși o pot înțelege în Moll Flanders și pot înțelege și societatea de demult, când lucrurile erau poate complet diferite de ce se întâmplă astăzi, totuși… nu o pot înțelege în zilele noastre. Mi-e foarte greu să înțeleg cum în secolul XXI, anul 2014, oamenii încă-și mai părăsesc copiii fără să le pese cât de puțin de situația lor, de viața lor, de …faptul că, în cele din urmă, acești copii nu mai pot fi în nici un caz înlocuiți. Mă jenează realizarea faptului că oamenii ăștia chiar cred că proprii lor copii pot fi înlocuiți, că nu este nimic grav în a-i părăsi (indiferent de motiv, chiar nu mă interesează motivul în acest caz).

Pe lângă faptul că astăzi oamenii ar fi trebuit să învețe deja cum să se protejeze în timpul actelor sexuale dacă nu-și doresc odrasle, cred c-ar trebui să nu mai existe nici această lipsă întreagă a înțelegerii faptului că acești copii nu sunt obiecte și nu pot fi aruncate, părăsite, date la gunoi, făcute cadou altcuiva DOAR pentru că… oricare ar fi motivul. Mi se pare deprimant, scârbos, revoltător faptul că de prin 1722 de când datează Moll Flanders și până în 2014 aproape nimic nu s-a schimbat cu privire la această problemă. Poate că astăzi copiii nu mai sunt părăsiți cum erau în 1722 (în sensul în care ”procentul copiilor părăsiți” a mai scăzut -ce dezgustător este că trebuie să formulez astfel o chestiune atât de sensibilă), și totuși sunt părăsiți cu cel mai mare grad de indiferență. Știu că această problemă nu este singura cu care se confruntă societatea noastră, și știu că există o mulțime de asociații și mai știu eu ce care se ocupă de probleme de tipul acesta. Și totuși, pe mine mă întristează profund (și mă revoltă îngrozitor) această situație.

În una din recentele vizite la părinții mei, am auzit povești asemănătoare: povești în care un copil face alți copii pe care-i părăsește, în care adulți fac copii pe care-i părăsesc cu cea mai mare indiferență, raționamentul din spatele acțiunii fiind cel mai adesea acela că ”pot întotdeauna să fac alți copii”. Acest lucru mă dezgustă – realitatea asta mi se pare incredibilă, și totuși știu că este cum nu se poate de reală, de vie, de crudă. Faptul că copiii sunt astăzi părăsiți la fel cum erau părăsiți și în 1722. Mă deprimă îngrozitor…

Acesta este și motivul pentru care citesc atât de greu Moll Flanders -am acest sentiment puternic de revoltă înăuntrul meu și nu mă pot gândi decât la aceste chestiuni. Este deprimant, sfâșietor, îngrozitor de stupid. Și tocmai acestea mă face să mă gândesc la cât de tâmpite sunt legile, la cât de tâmpită e societatea când REFUZĂ dreptul homosexualilor de a adopta copii (sau a întemeia căsătorii). Uitați-vă și voi acolo câți copii sunt părăsiți, abandonați fără jenă, fără nici cea mai mică remușcare de niște părinți cărora nu le pasă și care nu au grijă de acei copii abandonați, aruncați pe stradă sau în orfelinate… uitați-vă la toți copii aceia care ar da orice să aibă o casă, oricât de sărăcăcioasă și un părinte care să îi iubească și nimic mai mult, acei copii care ar face orice să nu mai fie pe stradă și în orfelinate, la acei copii nefericiți că nu au o familie… nu ar fi mult mai corect să acordați dreptul unor oameni maturi, serioși să îi ia acasă și să aibă grijă de ei? Să le ofere familia pe care ei nu au avut-o niciodată? Și chiar și un părinte este de ajuns – decât să stea într-un orfelinat, lipsit de dragoste, lipsit de orice căldură, conștient în fiecare moment de faptul că a fost părăsit, n-ar fi mai bine să permiteți oamenilor care vor să adopte copii să-i și adopte? Desigur, știu că există mai multe chestiuni aici, dar se poate întotdeauna verifica seriozitatea și capacitatea respectivilor oameni de a face acei copii fericiți. Parcă și voi, cu toate legile voastre rigide și prejudecățile stupide, împiedicați acești copii nefericiți să fie cumva, cât de puțin fericiți.

O să termin cu greu această carte.

please share if you liked it
0

manga nu inseamna pornografie infantila. adevarul.ro spune minciuni

Astăzi nu mi-am putut în nici un fel reprima sentimentul de dispreț față de o recentă postare a site-ului adevărul.ro. Nu citesc foarte des știrile – am motive întemeiate pentru care mă abțin, unul dintre ele fiind faptul că mă enervez întotdeauna. Mă minunez de ignoranța și lipsa de înțelegere a oamenilor – oameni buni, când spun ignoranță nici măcar nu mă refer la lipsa unei culturi generale aparent necesare, pe care cine naiba o mai are astăzi? Nu, nu e vorba despre asta – este vorba despre capacitatea unor oameni de a scrie ceva despre care N-AU HABAR, cum s-a întâmplat recent cu site-ul adevărul.ro unde s-a postat o știre despre ”manga”, furată/plagiată într-un fel sau altul de la CNN -luată de acolo, singura trimitere sau documentare aparent serioasă a acestui post duce la încercarea lui CNN de a demonstra contradicția din Japonia cu privire la pornografie (aparenta ilegalitate a pedofiliei și pedepsirea acesteia, totuși încurajarea mangaurilor cu tente pedofile). Mă voi abține la a aduce orice comentarii cu privire la postul celor de la CNN, dat fiind că nu am reușit să citesc în întregime și prea multe despre aceasta și, pentru că, astăzi vorbesc în întregime doar despre acest post: Manga, o altfel de pornografie infantilă, dar legală.

Eu nu am avut răbdare să citesc cuvințel cu cuvințel tot ce ziceau cei de la adevărul.ro, dar m-am forțat – cu mare greutate am reușit să trec printre rânduri, reușind să nu-mi distrug laptopul în acest demers foarte dificil. În fond, laptopul nu e în nici un fel vinovat, el nu a comis nici o vină. Cei de la adevărul.ro vorbesc, în mare, despre cum japonezii încurajează pornografia infantilă prin cultura manga, și cum baza acestei întregi și groaznice întâmplări șade pe umerii cuteness-ului, kawaii-ului prezent în cultura manga. Postul conține, desigur, și câteva citate aruncate alandala în post, pentru a-și demonstra relevanța și buna documentare a informațiilor prezente în post. Din partea mea, nu pot spune celor de la adevărul.ro decât că și-au ratat în întregime, cu desăvârșire, cu un succes EXTRAORDINAR întregul scop -adică, domnilor, presupun că scopul celor de la adevărul.ro a fost să împărtășească un oarecare adevăr. N-au reușit să împărtășească cititorilor decât confuzie – foarte multă confuzie. Prin ignoranța lor, au reușit să facă și alți cititori la fel de ignoranți. Sper că unii dintre cei care au dat peste știrea celor de la adevărul vor da și peste acest post și se vor gândi DE DOUĂ ORI înainte să mai creadă tot ce scriu unele site-uri, mai ales despre unele subiecte care nu-i vizează în nici un fel -când nu se documentează potrivit. Toată furia aceasta a mea consider că este întemeiată – și poate că mulți dintre prietenii mei otaku vor înțelege de ce sunt complet contrariată – nu pentru că m-ar deranja să citesc mangauri pornografice, dată fiind natura mea de otaku, obsedată de manga și animeuri, ca să-i parafrazez pe cei de la adevărul, NU, ci pentru că este deranjant ca o sursă APARENT SIGURĂ să împartă minciuni oamenilor pe internet, aruncând cu rahat -da, în termeni mai puțin politicoși, ăsta se numește căcat- în toată cultura manga despre care ei, vai -ce surpriză, n-au habar.

Adevărul.ro, iată câteva lucruri pe care dumneata consider c-ar trebui să le cunoști înainte să te pornești a posta lucruri despre manga, o altfel de pornografie intanftilă…! Titlul folosit de dumneavoastră, Adevărul.ro, trebuie să menționez, este eronat… dar nu doar atât, nu doar că este greșit și induce oamenii în eroare inutil, dar este și foarte generalizant… iată, este o distincție pe care eu o fac adesea, între a vorbi gramatical incorect, și a avea o oarecare inconsistență în vocabular (această inconsistență se traduce prin lipsa înțelegerii esenței unor cuvinte, domnilor). Ați știut, deci, ce înseamnă MANGA atunci când ați scris acestea? Mă tem că nu; dar cel mai tare mă tem că nu o să știți și nici nu o să vă pese niciodată.

MANGA nu este pornografie, cultura MANGA înglobează în genurile ei și ceva numit ”hentai”, ceea ce pe românește noi am traduce ”porno”, sau ”pornografie”. Vedeți dumneavoastră, ca toate creațiile literare, ca toate filmele, ca toate cele câte mai există în vasta noastră cultură pământeană, și MANGA înglobează zeci de genuri, printre care unul dintre aceste genuri este și pornografia. Aceasta nu înseamnă că manga este pornografie. A spune acest lucru este ca și cum ați spune că toate filmele sunt pornografice, că toate cărțile sunt porno, că toată existența noastră mizeră se rezumă la pornografie și la lăbărie, la violuri, la pedofilie și masturbări în public. Este așa, cumva? Bine, poate la nivel metaforic, în lumea scârboasă în care trăim, unii oameni rezumă existența doar la porcării. Dar iată, realitatea tinde să mă contrazică: în lumea culturii, nu există numai pornografie, la fel cum nici în manga nu există doar hentai. Există zeci de tipuri de manga, romance, comedie, aventură, acțiune, mangauri pentru copii, mangauri de tip benzi desenate, mangauri pentru adolescenți, mangauri pentru adulți (fără a fi în întregime pornografice, atenție, doar erotice), mangauri cu super-eroi, mangauri cu animale, mangauri despre sport, mangauri despre modă, mangauri despre vrute și nevrute, ca și filmele, ca și cărțile, ca și toate cele ce mai există pe lumea asta.

Mai departe, aș ține să menționez că eu niciodată nu aș scrie un asemenea post, ca cel postat de dumneavoastră în văzul tuturor oamenilor, în atenția tuturor bieților necunoscători, fără să subliniez mai întâi de toate diferența de cultură (necesară!) între noi și japonezi, între americani și japonezi, între EUROPENI ȘI JAPONEZI – există diferențe culturale uriașe între noi, și a spune că Japonia încurajează pornografia infantilă prin aceste mangauri (pe care dumneavoastră le-ați considerat a fi în întregime pornografie, neavând habar despre ce vorbiți de fapt -oare mă puteți contrazice?) înseamnă a asuma că înțelegeți această cultură… când, de fapt, nu o faceți. De pildă, mă întreb dacă ați putea distinge între două genuri, anume ecchi și hentai, care sunt două genuri erotice ale acestei culturi -hentai este acel porno de care vă e frică să vă vorbiți ca să nu vă spurcați gurile, că tocmai cuvântul PORNOGRAFIE vă spurcă, înțelegeți, iar ecchi este o tendință ușor erotică, jucăușă, pe care noi europenii o înțelegem mai cu greu, pentru că ne e cam frică de propria sexualitate și nu vrem să vorbim despre sex, să nu ne bată Dumnezeu…

Ați asumat că ați cunoaște ceva despre această cultură, ia spuneți-mi, ce știți despre cultura japoneză? Cum știți dumneavoastră dacă unele mangauri ecchi, de pildă, încurajează pornografia infantilă? Dar iată, eu am vorbit despre porno în general, și nu despre pornografia infantilă care este în întregime altă mâncare de pește. Eu v-aș cere niște dovezi, pentru că acuzațiile făcute de dumneavoastră în acel post sunt destul de grave, arătați-mi, vă rog, mangaurile pe care le-ați găsit în magazinele din Japonia și-am să vorbesc cu mai multă compasiune. Nu puteți, nu? Pentru că n-ați fost acolo și nici nu știți despre ce vorbiți.

În schimb ați postat poze din SAILOR MOON într-un post cu și despre PORNOGRAFIE INFANTILĂ. Acum v-aș întreba cu toată seriozitatea, știți ce-i ăla Sailor Moon? Dar mai știți și că pozele pe care dumneavoastră le-ați postat sunt din ANIME și nu din MANGA? Mangaurile sunt imaginile alea statice, a.k.a care nu se mișcă, și dai pagină cu pagină, ca-n benzile desenate, ca să le citești, în timp ce ANIMEurile sunt acele imagini care se mișcă, știți, ca animațiile de la Disney. Dar mai știți că Sailor Moon este un serial pentru copii care n-are nici în clin, nici în mânecă cu pornografia infantilă? Căutați și dumneavoastră pe youtube și vedeți ce greșeală ați făcut, jignind o întreagă cultură.

De asemenea, ca să trec mai departe, aș vorbi și despre subiectul sensibil pe care nu știu cum ați reușit să îl abordați – cum că pedofilii s-ar inspira cam în întregime din MANGA pentru a comite diverse acte de violență împotriva copiilor… ei bine, eu vreau să vă întreb, cu toată seriozitatea unei persoane de 21 de ani, de unde dracu ați mai scos-o și pe asta? Ei bine, dacă eu, ca ființă umană ÎNTREAGĂ LA CAP nu mă gândesc să comit acte de violență împotriva unui copil, credeți că m-aș simți brusc inspirată să violez niște biete creaturi, fără apărare, după ce citesc niște mangauri găsite pe un raft? Nu m-aș încumeta să fac asemenea asumpții – cu adevărat grave, cu adevărat pline de semnificație, de însemnătate. Vă dați seama că dumneavoastră ați făcut o presupoziție metafizică? VĂ DAȚI SEAMA că ați presupus că suntem în întregime coordonați cultural și că în natura noastră nu există NIMIC, DAR ABSOLUT NIMIC care să ne facă să fim ceea ce suntem? Deci, cumva, ați presupus că din cauza mangaurilor sunt pedofilii pedofili – dar mai mult decât atât, nu doar asta, ci și că pedofilii nici n-ar face ceva în Japonia, dacă nu ar avea mangaurile din care să se inspire și din care să-și facă o imagine despre cum să abuzeze copii… Aș face apel la seriozitatea dumneavoastră, chiar credeți așa ceva? Mie mi-e greu să cred. Poate m-am născut sceptică – vreau să zic, poate c-am fost coordonată social și cultural să devin sceptică, n-aveam cum să fiu așa, doar nu există nimic în natura mea (râdeți, asta vruse să fie o glumă nesărată). Vedeți dumneavoastră, eu am această convingere absurdă că oamenii care vor să facă rău nu o vor face doar pentru că citesc un anumit manga – oamenii devin sau sunt răi din anumite pricine, și poate că există imbolduri care-i fac să acționeze într-o anumită manieră, dar un om care nu vrea să facă rău, nu o să o facă pentru că a citit el într-un manga cum un copil era abuzat și s-a gândit ”oh, incredibil, deci așa se face, așa pot să fac și eu, gata!” decât DACĂ, desigur, acel om era deja bolnav psihic – și atunci, nu e vina mangaurilor, ci a acelor oameni care nu sunt în deplinătatea facultăților psihice și nu pot distinge între ceea ce ar trebui să facă și ceea ce nu ar trebui să facă.

Poate că japonezii au o mai bună înțelegere asupra acestei chestiuni decât avem noi. Noi suntem gata să arătăm cu degetul PORNOGRAFIA, suntem gata să arătăm cu degetul HOMOSEXUALITATEA ȘI LESBIANISMUL, suntem gata să arătăm cu degetul tot și orice pentru că suntem niște ignoranți și niște închiși la minte. ASTA SUNTEM, NIȘTE ÎNCHIȘI LA MINTE, NIȘTE BIEȚI IGNORANȚI – altfel de ce, mă întreb, stimat site adevărul.ro, DE CE ar îndrăzni oamenii să posteze asemenea neadevăruri pe internet și în toată lumea? De ce ar scrie despre MANGA CA PORNOGRAFIE INFANTILĂ, dacă nu am fi atât de ignoranți și de închiși la minte? Există în cultura manga și mangauri YAOI sau shounen-ai care nu sunt altceva decât desene cu homosexuali care întreprind sau nu întreprind acte sexuale, depinde de genul matur sau ne-matur al respectivului manga. Uneori sunt doar povești simple de dragoste între doi bărbați care, vezi, se iubesc și nu au ce să facă – noi, desigur, ridicăm din sprâncene și aruncăm cu pietre, ”aoleu, mangaurile încurajează și homosexualitate? satana!”, da, pentru că atât de închiși la minte suntem. Când auzim cuvântul ”PEDOFILIE”, ne gândim doar la cei care violează și maltratează copii, ceea ce este de înțeles, dar uite că nu ne-am gândit niciodată la cât pot suferi cei care își reprimă această sexualitate, și care trebuie să și-o reprime în mod necesar – și nu îi ajutăm, aruncăm cu pietre și în ei, când ar trebui să îi susținem și să îi înțelegem, pentru că ei își dau seama că nu trebuie niciodată să profite de niște creaturi nevinovate. Sunt puțini pedofili, poate, care-și recunosc sexualitatea și luptă împotriva ei, dar pentru ăștia puțini care există – deși eu cred că sunt mulți, foarte mulți, numai că se ascund cu desăvârșire, japonezii pare că au o oarecare trecere și le lasă mangaurile pornografico-infantile.

Recunosc că nu cunosc foarte multe detalii în acest sens ȘI că mă îndoiesc că cele văzute de CNN sau de dvs, cei de la adevărul.ro, au fost într-adevăr mangauri cu conotații adevărate și intense de pornografie infantilă. Știți ce cred eu c-ați văzut? Ați văzut niște mangauri ecchi și vi s-a urcat la cap, sau poate ați văzut chiar niște mangauri adulte, numai că neputând face distincția între cum sunt oamenii în realitate și cum apar desenați în mangauri, ați confundat oalele. Rușinică, rușinică… de altfel, să vă mai zic ceva, știți că există mangauri cu povești intense de dragoste, sensibilitate, în care nu se întâmplă nimic, în care de abia dacă personajele principale se sărută sau se ating ușor pe mâini? Poate că nu știați. Știați că există mangauri pure, extrem de pure, în care absolut nimic legat de sexualitate nu este prezentat? Încercați să citiți Kimi ni Todoke, poate-mi dați dreptate. Știați că există mangauri pline de tragedii, drame, lacrimi, tot tacâmul, în care nu există pornografie? Știați că există mangauri cu aventură și acțiune, în care nu există pornografie? Că există mangauri cu sporturi în care nu există pornografie? ȘTIAȚI CĂ MANGA NU ÎNSEAMNĂ PORNOGRAFIE? Nu cred că știați, dar uitați, eu pot să vă dau site-uri întregi unde găsiți să citiți manga și să răsfoiți câteva dintre ele, vă pot recomanda și genuri, vă pot face trimiteri serioase și atunci, poate, cine știe, veți înțelege că manga nu este pornografie (mai ales pornografie infantilă), ci că pornografia POATE FI un subgen al culturii manga, la fel cum și pornografia-infantilă poate fi un subgen al culturii manga.  Îndrăzniți să caracterizați o întreagă cultură astfel, fără a face apel la celelalte surse, serioase, ale sale?

Știați că aest termen de ”kawaii” nu are legătură în mod expres cu pornografia și sexualitatea? Știați că oamenii care vor să protejeze, protejează, și cei care vor să violeze și să profite, violează și profită? Știați că oamenii sunt în fiecare zi influențați de ceea ce văd și citesc, și că postul dvs. tinde să-i facă pe acești oameni ignoranți și plini de prejudecăți? Știați că din vina oamenilor care răspândesc zvonuri nefondate, precum și a altor vini mult mai mari, suntem noi un popor de inculți, ignoranți, închiși la minte și n-avem habar ce înseamnă manga cu adevărat? Exagerez grosolan, dar imaginați-vă surpriza mea când v-am citit postul! Era să cad de pe scaun, noroc că stau bine cu echilibrul (iar cei care mă cunosc, vor înțelege ce vreau să spun) – mi-a venit să-mi trag palme, dacă această activitate n-ar fi fost inutilă, stupidă și chiar dureroasă. Mi-am zis, ”uite de ce nu citesc eu niciodată știrile”. M-am enervat cumplit – mi-a venit chiar să plâng, și de abia am reușit să-mi leg cuvintele într-o manieră coerentă. Mi-am zis, uite, iar vorbesc oamenii prostii pe internet -și am ajuns aici, am ajuns să scriu pe un ton plin de ironie, plin de dispreț și plin de pasiune -pasiune pe care oare câți o vor înțelege? Îmi vine să plâng uitându-mă peste postul celor de la adevărul.ro. Îmi vine să plâng, dându-mi seama că mulți oameni vor crede cele citite acolo și nu se vor gândi niciodată la a verifica acele informații sau A PUNE LA ÎNDOIALĂ CELE SCRISE ACOLO. Mi-e teamă că nu vom fi niciodată deschiși la minte.

OAMENI BUNI,

MANGA NU ESTE PORNOGRAFIE INFANTILĂ

puteți fi împotriva pornografiei infantile, puteți să aruncați cu pietre în ea, puteți să rupeți mangaurile pornografice, asta nu mă interesează pe mine câtuși de puțin, DAR AVEȚI PUȚINĂ DECENȚĂ, PUȚIN BUN SIMȚ ȘI ÎNȚELEGEȚI CĂ MANGA NU ESTE PORNOGRAFIE. Vă rog, este aberant că în anul 2014 suntem controlați de media astfel, să credem ce vor ei să creadă, când nici ei nu știu ce scriu acolo foarte bine. N-am să mă mai leg de altceva, închei cu un suspin, un oftat prelung, un… ce mai vreți voi, e dureros și mi se pare că n-am reușit să conving pe nimeni (adică, cine naiba o să citească și înțeleagă aberațiile unui așa zis obsedat de manga și animații? -râdeți, vă rog, încerc să fiu amuzantă).
Adevărul.ro mi-a stricat seara – și eu care credeam că România mai are o șansă să înțeleagă mai bine cultura manga-anime, dar mă tem că acest demers va fi lung și foarte dificil, dacă nu imposibil.

MANGA NU ESTE PORNOGRAFIE, M-AȚI ÎNȚELES?

 

 

please share if you liked it
0

Frica de a termina o carte

Printre cei care-au dezvoltat o oarecare pasiune pentru citit literatură, cred că vor fi mulți care vor înțelege următorul sentiment: frica de a termina o carte. Mi s-a întâmplat să experimentez acest sentiment de mai multe ori de-a lungul existenței mele de cititor autoproclamat: îmi venea să plâng doar gândindu-mă că se va termina și personajele respective mă vor părăsi. În această ultimă afirmare constă spaima îngrozitoare a cititorului captivat de-o lectură, image

PERSONAJELE MĂ VOR PĂRĂSI! CARTEA MĂ VA PĂRĂSI! Frica de a nu mai putea experimenta aceeași senzație, de a nu mai putea păstra în viața ta respectivul spațiu imaginar, trecerea crudă de la personajele tale favorite și realitatea lor mai mult sau mai puțin confortabilă, la realitatea ta sau, mai grav, la alte personaje… Mi s-a întâmplat cu multe cărți să simt această tristețe, frică, spaimă -cum vreți s-o numim, printre care Shogun, Jane Eyre, Cei trei muschetari, Winnetou, Howl’s Moving Castle, Mizerabilii, și tot așa.

Pentru ca o carte să-ți creeze senzația despre care am vorbit nu e deloc necesar ca respectiva lectură să creeze o atmosferă fericită, roz și lipsită de griji. Adesea nici măcar nu este vorba despre a ne imagina pe noi înșine în atmosfera respectivei lecturi, ci doar de a simpatiza, empatiza, de a ne conecta cu personajele, sentimentele lor, acțiunile lor -sau, cine știe, să le refuzi cu îndârjire. S-ar putea să detești toate personajele, ca ele să se comporte contrar tuturor principiilor și credințelor (adică opiniilor) tale și să ai în continuare același sentiment PENTRU CĂ E CARTEA AȘA DE BUNĂ, ÎNCÂT ȚI-E IMPOSIBIL SĂ TE OPREȘTI. Și totuși, nu știu dacă e și cazul altor cititori, te mai oprești. Pentru că dacă nu te oprești, ai să termini cartea respectivă astăzi și-ți vei lua la revedere prea devreme. Iar tu nu vrei asta -din contră, vrei să prelungești încântarea și entuziasmul resimțite în timpul unei lecturi atât de interesante, captivante, fascinante. Pauză, se înțelege că te zbați între două extreme: dorința de a citi în continuare și nevoia de a-ți prelungi prietenia cu respectiva lectură. Voi ce faceți în cazurile acestea?

Am vrut să scriu despre acest subiect pentru că adesea (dacă nu de cele mai multe ori) există un efect advers al acestei senzații, resimțite după terminarea unei anumite cărți… Este vorba despre NEPUTINȚA DE A CITI ALTCEVA o perioadă lungă de timp. Și atunci, CE FACI?
Am obsevat, cu deznădejde, că sunt adesea absolut incapabilă de a mă reapuca de orice altceva, și îmi petrec o parte din timp gândindu-mă la cartea și personajele de-abia dispărute din imediata mea apropiere. E frustrant, dar e un sentiment necesar. În această perioadă, deși nu mă pot apuca de nici o carte nouă, citesc articole, mă uit la filme, îmi găsesc alte ocupații din nou necesare pentru a mă depărți de cartea aceea și de a putea începe alta.

Recent mi s-a întâmplat acest lucru cu Tess D’Urbervilles de Hardy. Citită în engleză, am fost fascinată de frumusețea stilului, a construcției propozițiilor și a descriilor făcute de autor. Și dacă nu ar fi suficientă frumusețea stilului, și personajele erau bine construite, și evenimentele decurgeau cumva interesant (te mențineau atent și viu). Pe lângă toate acestea mai adăugăm și puterea sentimentelor personajelor, suferințelor, slabelor speranțe avute, a tragediei, neplăcerilor, și circumsntanțelor nefaste, nepredictibile și imposibil de evitat… Amestecând toate acestea cu fericirea de a citi o carte pe care îți doreai s-o citești de mult, cu plăcerea de a mai ploua ușor și afară, rămâi… Cu ochii paralizați pe text, cu mâinile care se vor mișca doar pentru a mai da o pagină.
Trebuie să recunosc, și cred că unii dintre voi veți fi de acord cu mine, e fascinant să citești în felul ăsta. Te gândești atunci că au o oarecare dreptate cei care zic că trebuie să citești doar cărți care te vor face să te simți cumva bucuros că le poți citi, că le-ai descoperit.

M-am trezit, aproape inconștient, plângându-mă cum că mai am cam 10-20 de pagini și termin cartea. TERMIN CARTEA… Mi s-a părut că toată tristețea, tot regretul posibil se năpustise asupra mea. Nu îmi imaginam cum se poate să termin deja cartea când am prelungit destul de mult citirea ei – ceea ce e, bineînțeles, absurd. Cârțile se termină – dar e cumva amuzant să te gândești că tu începi să plângi înainte ca lectura în sine să te facă să plângi (fiind tragică). Plângi, sau te smiorcăi (ca să nu exagerăm) că se termină cartea. Și atunci nu te mai poți opri – e apogeul lecturii, trebuie să continui, nu mai poți lăsa alea 10-20 de pagini pentru mâine, alea câteva ultime capitole. Sunt cruciale. Nu vrei să te părăsească cartea, dar trebuie să continui -trebuie, știi că trebuie, și totuși acest trebuie te face să te simți cumva trist. Pentru cei care privesc un cititor în acest stadiu al său de suferință, priveliștea este amuzantă. Știm si noi, cititorii, că poate fi amuzantă, dar nu avem cum să credem că e absurd să ne iubim cărțile și să ne simțim astfel. E crud, e imposibil de crud faptul că mai sunt câteva capitole și se termină cartea, dar nu mai ai cum sâ te opreși până ce n-ai citit ultima pagină, ultimul paragraf, ultima frază, ultima propoziție, ultimul cuvânt, ultima silabă, ultima literă, ultimul semn de punctuație.

Iar după ce se termină… Voi ce faceți după ce se termină?

Zilele trecute am zis cuiva că “maybe home is where you keep your books” și, fie că sună ciudat sau nu, eu când mă întorc la țară, unde îmi țin mica, insuficienta, momentan mult prea incompleta bibliotcă, merg să-mi văd cărțile. Îmi mai citesc titlurile, mai răsfoiesc câte-o carte și, să fiu sinceră, toate astea-mi dau un sentiment de “bine”. Mă simt placut, ma simt cumva în siguranță și fericită că pot să iau oricând cartea respectivă și să mă uit peste ea. Acum există ereader, Kindle, tablete – poți să-ți iei biblioteca unde vrei tu. Lucrul acesta mi se pare excepțional, și eu folosesc e-reader și mi se pare foarte util -sunt fericită că pot lua multe cărți cu mine și pot citi când vreau.

Și totuși, să-mi fie iertată ieșirea, n-am cum să compar un e reader cu paginle vechi ale unei cărți mirosite în anticariat. Nu pot să vărs lacrimi pe ecranul tabletei, dar pot să plâng pe paginile cărții, să las urme pe aceleași foi în care trăiesc nu știu ce personaje. Pentru mine, sentimentul e diferit -suferința despre care vorbeam mai devreme (de a termina o carte bună), se resimte altfel când plângi pe ultima pagină, când închizi ultima pagină a unei cărți vechi sau noi, decât atunci când apeși pe ecran. Poate-s ușor învechită, deși nu în întregime -îmi folosesc frecvent device-ul electronic pentru citit, dar când zic că acasă e unde-ți tii cărțile, vreau să zic că plăcerea pe care o ai să-ți revezi cărțile, să le poți răsfoi oricând, este asemănătoare cu sentimentul avut atunci când ajungi acasă după o zi grea. Unii ar zice… Neprețuit.

please share if you liked it
0

state of decrepit -a lifetime adventure

tumblr_m5wwvlMM5C1qkfwf2o1_500

 

All my life I’ve been thinking about how I shouldn’t be imposing on others. I am perfectly aware of the fact that there are very many out there who love imposing, or who do it involuntarily, almost naturally: imposing as a way of life. I don’t use to. It’s not in my nature.

Now, if someone asks me what my nature is, I wouldn’t know what to answer.  I don’t even know if I believe such a thing, that we all have a nature. Truth be told, I don’t know anything about me – not yet, I don’t even know if I will be able to find out something about the real me (whatever that is). Living on between cynicism and irony might be a way of life, but one tends to get tired of it at times. Being old Daria Morgendorffer doesn’t just suit anyone – I mean, you have to have the brains in order to be able to give on those perfectly, insanely cynical lines at times. Not that she was cynical in any way, she’s perfectly moral, whatever that means. I am saying that being Daria Morgendorffer comes at  a price, but being whoever we are comes at a price as well. (shouldn’t the price be worth it?)

I have just used the past tense to express my feelings towards a cartoon character that can’t even die – I wouldn’t say she isn’t alive. Obviously, she doesn’t have any real existence, but she’s still real in the episodes stocked in my computer, and in my imagination (along with some other thousands of computers and people’s imagination; beats me why, I tend to be optimistic at times, there must be a bunch of weirdo(s) out there who still watch this thing or haven’t forgotten about it –hint, a reason why we should keep trying). If a character has or has not real existence, I don’t know –what bothers me is the fact that I used the past tense when expressing something about a fictional character. Now, that’s interesting. Did something inside me tell me that she’s all in the past, or did I express something that must have passed? Well, no way I can figure out that now.

And, besides (try pronouncing it the way Quinn Morgendorffer does in the first episode of the series, just for fun), there is at least one theory that asserts we are bound to our nature. I don’t know anything about that, I love to think people change – actually, I do know people change, and that is not the happiest fact I am aware of. Of course, people say that it’s better to change, even if it’s painful, rather than to be stuck on a path you don’t belong to. I do and I don’t understand this kind of optimism: do these people really believe that all changes are good? Of course they are not. It isn’t as if people change because they want to – they might change because they did not pay sufficient attention to what they wanted, or precisely because of that. To be honest, I think there are plenty of reasons why people change – so many that I can’t figure out which of them to note down. Some changes are good, some aren’t. It’s all about one’s perspective about those self-changes (if he or she has any awareness of it at all, I am concerned that people nowadays don’t know anything about themselves, neither about others –should we try, I wonder?).

But if one doesn’t see the problem, that doesn’t mean the problem is not there – on the contrary. When I am saying that I believe one’s perspective about the matter is important, what I am trying to assert is that it is freaking important to be comfortable with one’s self – to be self-achieved, to think that you did not spend the last years of your life with meaningless endeavors, trying to convince yourself that the way you now behave in society is the good way, only because that’s what everyone wants. Well, in short, I think it’s important to like yourself. And on opposite background, I think it’s important to change the changes that make you suffer. 

That doesn’t mean you aren’t a worthless bastard who would be better dead (that’s society’s problem, and the problem of all those to whom you’re causing misfortune and irritation). It just means that you are not wasting your life –your own, desirable life. It just means that you’ve taken up Antonio Gramsci’s, an Italian adherent to Communism, advice: ”The challenge of Modernity is to live without illusions and without becoming disillusioned.” I am quite sure he didn’t say this in an existential context, but you get my point.

And now I am getting to my main point – what hurts the most is being disillusioned, without really knowing why is it that you are disillusioned (maybe not even being aware of your state of delusion). That is the worst thing that can happen to one’s life: running on in circles, not knowing what side to take, not knowing what path to choose, not wanting to do anything that would harm the precious self. Well, what I just described is similar to adolescence fury, but what makes a different between the latter and delusion is the fact that delusion makes you feel incredibly painful, makes you feel like a failure, makes you feel like you did not achieve anything in life, that you wasted your time doing things that don’t even matter for you –and, what is more, that you don’t know what to do, even though you might want to start over. It’s the horrible feeling of decrepit.

I said this is the worst thing that can happen – I lied, there are a tremendously lot of other things that are worse than this. But the state of self-decrepit, I believe (it) to be quite sad – so sad that, in my opinion, it should be written about. Not that that matters, anyway – does anyone here have the proper time to read a bunch of depressing lines that wouldn’t make him feel better while riding the bus to work? I mean, would they really read something about how miserable they are and how they urgently ought to make a change in their degradation? They probably oughtn’t –life is as depressing as it already is. I believe this is one of the main reasons why people keep on reading SCI-FI novels, supernatural and fantasy ones. They are looking for another type of world – a world so different, so distinct, a world so foreign to ours, that one would surely find the pleasure in devouring it (even imaginatively live in it for a while). I do not particularly think this is a bad thing – on the contrary, I am the fellow who always encourages reading, and I, myself, like those types of stories as well – it is great to escape one’s reality, but there’s even more to those type of works, it’s their style, the ideas, the world, the tremendously interesting background, the extraordinary power of another human’s creation. Let’s just say that I appreciate the genre – but what I was talking about was the fact that people tend to forget their present painful experiences, or desire to do so. Well, I think I am coarsely generalizing about something I shouldn’t – what I think is that being disillusioned is one of the saddest things that can happen in someone’s life. Trying to escape that cursed labyrinth of suffering, not understanding why one should do it, thinking the journey does not improve at all -ever. I do not know anything about our past or future lives, material or immaterial, in the shape of an animal or a plant –those are only stories, nice or painful stories. But what frightens me is that I don’t know anything about this life either – the only life I ever knew, probably the only one I will ever know about. And that’s the one thing one should be preoccupied of: forgetting everything about what one doesn’t want to do, he or she should focus on those things they really want to accomplish and experience. Even the bad times in life are worth something, even if it’s just surpassing them.

But, then again, the problem is when they do not know – and they keep on decaying in miserable decadence. Think about Kevin Spacey’s role in American Beauty, think about Lester Burnham and I think you’ll understand my point. There’s something that might happen in your life –and that would make you feel entirely worthless, miserable and painfully dissatisfied with your own self. Of course that Lester’s outcome was quite happy, regarding his comeback attitude towards life (his tragic ending wasn’t that happy, one could say, but if you take into account the fact that he died smiling, I think you might actually reconsider that former thought). Not everyone out there can die smiling, saying ”I’m good”, and actually meaning it, ”I’m fine and I mean it”. Simply put, doing something with your life that wouldn’t make you feel worthless and lame. Plus, Lester Burnham’s end – I hate saying this while sounding like a Literature-teacher- has profound moralistic value, that is that one should not be staying too long in one’s state of decay, for one doesn’t know when he will randomly vanish out of this world (and no, no, I am not talking about vanishing like they do the ”Vanishment, this world” in Chuunibyou demo koi ga shitai, I mean the real think, the thing called dying).

We have yet to find out what that’s all about – it’s a dangerous, life-time adventure, I can tell. That’s because I believe we might always stumble upon very dangerous, abrupt paths that would make us shiver, that would make us feel incredibly unsure and even more lame than we felt before. I don’t know if that would ever change – it is striking how I can now understand many other things I did not understand when I was excused of the life’s meaninglessness and society’s stupid outburst. But, what can you do when this is a world made by people and you are one of them? I don’t know about whether to run away and stay there to fight – I don’t even know which of them is more important, achieving goals or making a good, painless, egoistical life. I think they are both splendid, if one keeps his mind away from lameness, worthlessness, fury and dissatisfaction. Not all the time, I mean – you cannot do it all the time, that’s why it’s a lifetime adventure. We stumble, we feel desperate, but we must not surrender (this sounds peculiar).

What I know is that it is very hard to fight – moreover when you don’t feel like doing so. But I do believe that if one wants it, one always has the guts to do it. It’s not only will-power, it’s the desire to be -I am not saying ”to live”, everything becomes too complicated nowadays. I am just asking, pardon me, do you want to be or what? I want to be. And in this long, dangerous, sophisticated process of being, I feel like I would pretty much prefer liking myself, to do those things that cause me tremendous, irrational, almost illegal pleasure. I would just like to stand proudly before my own self (let’s say, in the mirror) and proclaim trustworthily : ”I am” – yes, you got me, I got the spirits of it from DARIA. Hey, nobody said you can’t learn encouraging lines from cartoons, right?

My almost-imposing-on-others-message would be, Work on self, don’t be lazy –that’s the one thing you don’t want to be lazy about, and when you don’t know what to do about it… take a break, talk to a friend and reconsider your positions. It’s still great you are alive. Don’t you like being? well, let me tell you a secret, if you don’t, you have three choices, two of them are healthy:

1. end the being,

2. drawn in self misery, or

3. improve the fucking being.

hint: your state of mind helps you a lot. You don’t need to be optimistic, you just don’t need anything besides appreciate that worthless, full of meaningless, incredibly hard to understand being.

wrote only for you  BY A VERY AWESOME LIFE WANDERER

PRESENTLY in the extraordinary STATE OF LAMENESS.

 

 

please share if you liked it
0

antisocial, n00b-social și greu-adaptabil social

socialize-1Mă gândeam zilele trecute, în urma unei discuții avute cu o colegă, dacă sunt sau nu ceea ce noi numim comun în societate ”antisocial(ă)”. În urma unei analize atente, atente, atente, mi-am dat seama că pot face niște distincții aproape conceptuale între termenii ”antisocial”, ”n00b social” și ”greu-adaptabil social”. Acum, eu consider că fiecare chestiune în parte are ramificațiile sale particulare și greu definibile ca fiind generale (de la fiecare caz în parte, putem scoate niște circumstanțe pur personale, care nu-s neapărat <fezabile> în alte cazuri particulare).

În concepția mea, următoarele s-ar explica/defini în felul următor…

A fi antisocial – n-am cum să trec un pod pe care nu vreau să-l trec

Din analiza mea, directă sau indirectă, am dedus că a fi antisocial este egal cu a fi contra-social, nevrând să te adaptezi, neavând nici o dorință, nici un chef și nici o chemare imperioasă față de mediul social și desfășurările sale necesare sau mai puțin necesare, te închizi într-un spațiu personal. În acest spațiu personal, confortabil sau nu, larg cât China sau mic cât o casă de păpuși, tu te simți foarte bine. Consider că persoanele antisociale nu simt nevoia să iasă afară în mod necesar, să socializeze, să se integreze: fie că înțeleg sau nu aceste concepte, aș zice că mai degrabă nu sunt interesate să o facă. Mulțumite – nu, nu „mulțumite”, fericite cu situația lor de facto, nu găsesc nici o necesitate de a ieși din spațiul lor și a descoperi minunățiile societății pe care o evită mai mult sau mai puțin involuntar. Aș zice, pe scurt, că a fi antisocial înseamnă să trăiești în solitutdinea ta fără să te plângi de milă, ci să te bucuri de viața ta -care, întâmplător, nu ți se pare c-ar trebui să fie socia(bi)lă, nevrând să schimbi această stare (aici intervenind și atitudinea contra).

n00b-social – ajutor, nu știu ce-nseamnă să socializez!

Astăzi am descoperit că există și o asemenea categorie – deși ”știam” că există și înainte, nu am reușit să o conștientizez clar (concis și rațional) până astăzi… ce înseamnă n00b? nu, nu înseamnă ”newbie” (nou venit), ci ”necunoscător”, nepriceput (vezi aici: n00b)  -în cazul de față- în arta socializării. A nu ști cum să te comporți în societate, totuși dorindu-ți să o faci. A trăi în zona ta de super-confort (și a fi extrem de confortabil acolo, evident)- dar a spera/visa la integrare socială (imediată sau nu), neștiind totuși ce eforturi să faci pentru a te integra. Mai clar, cum să învăț să socializez? cum să mă comport cu oamenii? cum să vorbesc cu ei? Exemple… îmi vin câteva în minte, personajul tipic ales ar fi Tomoko Kagiri din Watashi ga Motenai no wa Dou Kangaetemo Omaera ga Warui! care își dorește să devină sociabilă, prietenoasă și să vorbească cu oamenii, dar nu reușește și -în cele mai multe cazuri – dă vina pe cei din jurul ei, și nu pe lipsa oricărei înțelegeri personale față de arta socială practicată de ceilalți membri ai societății în care trăiește. Personajele din Kuragehime sunt la fel de reprezentative, și câteva din Chuunibyou demo koi ga shitai, deși indirect. Alt personaj reprezentativ ar fi Kuronuma Sawako din Kimi ni Todoke, deși doar la-nceput: evoluția ei e favorabilă, făcând tranziția de la n00b-social la altceva.  Dau exemple cu anime-uri deoarece acestea se preocupă destul de des cu astfel de subiecte, dezvoltându-le corespunzător.

Deși încearcă -mai mult sau mai puțin din greu…- n00bi sociali nu-nțeleg cum vine treaba cu socializarea, dar își doresc să ”înțeleagă” și ”să se comporte” și ”să se încadreze” și ”adapteze”…

greu-adaptabil social – socializarea e necesară, dar azi n-am chef

Ceea ce numesc eu greu-adaptabil social este tipul de persoană care nu poate discuta cu oricine, nu are chef să discute cu oricine, nu ar chef să vorbească întotdeauna – să zicem că, într-o anumită măsură, majoritatea oamenilor pot fi adesea ”greu-adaptabili social” deoarece mulți dintre noi nu au chef întotdeauna să socializeze, vor să stea cu ei înșiși, să gândească la ceva, să mediteze, să se plimbe singuri, etc. Totuși, acest tip de oameni nu cred că au probleme de socializare, din contră, se pot adapta destul de bine la situații sociale, pot conversa normal și adesea chiar își doresc să o facă. Uneori pot simți că nu se pot integra în întregime, alteori nici nu-și doresc să o facă, în unele cazuri neputând -nevrând- să interacționeze sau comunice cu anumiți oameni. Să zicem că, din acest punct de vedere acești oameni sunt moody -după cum au chef, după cum li se pare c-ar trebui să fie, după cum se modelează situațiile pe personalitatea lor /sau invers/ decid cât și cum de sociali/sociabili să fie. Probabil că din această categorie ar face parte oamenii care pot lua inițiativă în discuții și situații sociale dacă li se pare că merită, deși adesea se pot închide în ei și rămâne acolo de dragul singurătății sau izolării voluntare. De asemenea, această categorie arogantă -la fel de arogantă ca celelalte două-are o presupoziție de bază puternică, anume că individul este în întregime capabil să decidă ce-i favorabil, când e favorabil și cum e favorabil.

*fără să menționez ramificațiile -necesare- particulare mie în acest caz, mă încadrez într-o oarecare măsură în această a treia categorie.

În urma acestei analize, mi-am dat seama că nu sunt nici n00b social, nici antisocială – și că, da, cu ocazia asta am înțeles că există mai multe categorii și tipuri de probleme și devieri sociale. Ce este bun și ce este rău, însă, nu este în măsura noastră să decidem în acest post. (da, folosi și eu pluralul academic). Și, acum, ”greu-adaptabil social” sună atât de complicat, doar e în natura oamenilor moody să facă tranziții bruște. 

please share if you liked it
0

Hayek și dreptatea socială ca atavism

Hayek spune, pe scurt, că ”dreptatea socială” ( ca și concept ) nu mai există astăzi, în măsura în care aceasta este privită (și este privită de către Hayek) ca distribuție.  Ceea ce propune (sau presupune) acesta este că noi (astăzi) suntem ”înscriși” (sau ne înscriem, participăm) la un joc: jocul competiției. Fiecare joc este făcut posibil datorită unei serii de reguli (reguli care pot fi modificate pe parcurs, putând apărea reguli noi sau dispărea reguli vechi pe parcursul jocului). Prin respectarea acestor reguli, presupune Hayek, oamenii vor putea să-și atingă unele scopuri: participând la acest joc, aceștia vor avea anumite rezultate (rezultate presupuse de el direct proporționale cu investiția lor). Iar, în acest sens, dreptatea socială ar putea exista doar ca dreptate procedurală.

[câteva idei principale plecând de la textul Dreptatea socială ca atavism, Hayek: link către text postat mai jos]

 

I. Dreptatea socială ca dreptate distributivă.

Ce înseamnă acest lucru? În concepția lui Hayek noi nu mai avem și nici nu mai putem avea o înțelegere asupra conceptului de dreptate socială, deoarece acesta nu mai există. A existat într-un anumit moment istoric când societățile erau mici: odată cu lărgirea societăților, adică cu cât o societate este mai mare/mai complexă, cu atât este mai greu de vorbit despre ”dreptate socială”. Acesta privește această dreptate socială ca fiind egală cu cea distributivă. În acest sens în societățile tribale această dreptate socială era posibilă, dar într-o societate complexă acest lucru devine imposibil. De ce? Simplu, eu aș spune în felul următor: în societățile tribale oamenii aveau scopuri comune (vânatul și distribuirea hranei), deci toți acționau cu același scop, fiecăruia distribuindu-se partea de hrană care i se cuvenea. Acest lucru era posibil într-o societate mică – dar astăzi, într-o societate complexă, acest lucru nu mai este posibil deoarece:

(a) scopurile oamenilor nu mai sunt comune (sau, să zicem că unele cazuri pot fi, se poate întâmpla, dar general vorbind fiecare își urmează scopul/țelul particular; care poate fi sau nu fi egoist, nu asta contează în cazul de față)

(b) distribuția nu mai poate fi făcută

Deci, ar concluziona Hayek, conceptul de dreptate socială este unul gol astăzi deoarece nu mai există dreptate disrtributivă.

IIJocul

În concepția lui Hayek, noi toți participăm la un joc competitiv. Un joc, pentru a fi posibil, are nevoie de reguli: iar Hayek tocmai acest lucru presupune, că noi jucăm un joc competitiv plecând de la o serie de reguli. Acesta presupune faptul că dacă regulile sunt respectate, atunci vor fi obținute anumite rezultate (să se ia în calcul și faptul că unii jucători vor fi mai abili/capabili decât alții) Ceea ce înțeleg eu din concepția sa este faptul că prin participarea corectă la un astfel de joc competitiv (unde participare corectă înseamnă respectarea regulilor), jucătorii vor putea să primească rezultate/beneficii direct proporționale cu eforturile/investițiile lor. Deci, respectând regulile, jucând jocul corect, le vor fi asigurate anumite rezultate: și le vor obține cu siguranță prin jucarea corectă a jocului.

Desigur, unii vor juca jocul mai prost decât alții : dar prin respectarea regulilor jocului, Hayek presupune că rezultatele lor vor fi cumva garantate.

Trei probleme:

(1) sunt rezultatele direct proporționale cu investițiile în cazul jucării jocului?

Rezultatele nu sunt întotdeauna direct proporționale cu investițiile din pricina faptului că uneori nu sunt repsectate regulile/ deci nu este jucat jocul corect. În cazurile de tipul acesta cineva ar putea spune că rezultatele vor fi mai proaste decât investițiile, dar realitatea/experiența demonstrează contrariul. În cele mai multe cazuri, nerespectarea regulilor duce la rezultate mult prea mari comparativ cu investițiile (simplu, de aceea unii se îmbogățesc peste noapte iar alții nu înțeleg de unde a reușit să obțină asemenea rezultate, având în vedere că jucând jocul corect ar fi fost imposibil să le obțină). În cazuri de tipul acesta s-ar presupune penalizarea celor ce au încălcat regulile jocului (intervine legea), dar în multe cazuri (dacă nu în cele mai multe din cazuri, dacă ne uităm la România), acești jucători nu sunt penalizați (motivele pentru care acest lucru se întâmplă [penalizarea nu are loc] sunt diverse).*

-> de asemenea, există și cazurile în care un anumit individ joacă jocul corect, respectă regulile, dar rezultatele sale nu sunt cele așteptate, nu sunt ”direct proporționale” cu investițiile sale (cred că acest lucru se poate întâmpla din cauza celorlalți jucători ai jocului, care nu respectă regulile: spre exemplu un angajator care plătește foarte prost un angajat care muncește mult -mult= cantitativ și calitati – se poate argumenta în cazul acesta că angajatul a fost de acord cu condițiile puse de angajator, deci a fost de acord să joace jocul după regulile angajatorului, dar nu ar trebui cumva penalizați unii astfel de jucători, dacă încalcă -să zicem- niște reguli mai generale? mă gândesc la cazul în care există, să zicem, un salariu minim pe economie garantat/sau care ar trebui garantat în orice caz, dar un angajator plătește mai puțin sub pretenția oferită angajatului de a juca jocul după regulile sale, indiferent de orice alt detaliu. Ar însemna, de fapt, că n-ar mai exista limite).

(*) indivizii care vor fi nemulțumiți de faptul că unii care au jucat același joc ca ei au rezultate mult mai mari nu vor da vina/sau nu ar trebui să dea vina?/ pe joc sau pe regulile sale, ci pe faptul că cei cu rezultate prea bune nu au jucat jocul corect, deci nu au respectat regulile  – și ar trebui penalizați pentru această sustragere de la respectarea corectă a unor reguli.

(2) morala? mai există altceva în spatele regulilor?

La Hayek aș zice că nu mai există nimic în afară de respectarea regulilor: iar ”moralitatea”, în sensul acesta, ar fi dată de respectarea regulilor. În acest sens, aceasta vine ca o consecință a jocului, și nu ca un temei a priori. El nu presupune existența moralității jucătorilor sau actelor sale, ci presupune existența unui joc a cărui reguli trebuie respectate pentru obținerea rezultatelor dorite. La Hayek, în acest sens, probabil există dreptate procedurală: respectarea regulilor îți garantează rezultatele, nerespectarea regulilor duce la penalizări (aceasta fiind teoria sa, realitatea de azi nefiind tocmai astfel/ Hayek a trăit între 1899-1992). Pe scurt, dacă regulile sunt respectate și jocul este corect, atunci ”moralitatea” ta ca agent/jucător vine ca o consecință (dacă apare în orice caz). Astfel că nici n-ar fi cumva necesară introducerea acestui termen în concepția sa din textul ”Dreptatea socială ca atavism”…

(3) ce se întâmplă cu cei care nu pot participa la joc? (cei cu dizabilități, dar mai degrabă șomerii)

În acest text nu se atinge această problemă, dar este totuși una care apare în cele mai multe cazuri când se vorbește despre astfel de jocuri ale competiției. Există indivizi care nu pot participa la jocul acesta, deci nu au cum să obțină rezultate. Nu mai există dreptate socială ca dreptate distributivă, există jocul competiției, dar totuși nu-l pot juca toți. Ce se întâmplă, într-adevăr, cu cei care nu pot juca jocul? Unii dintre noi probabil ar presupune că trebuie să le fie garantat un anumit ”statut” și, totodată, garantate anumite ”drepturi” sau ”excepții de la reguli” pentru a putea participa într-un fel la jocul competiției. În cazul persoanelor cu dezabilități, probabil că ar trebui în cazul acestei teorii să le fie înlesnită participarea la anumite tipuri de activități, având reguli speciale. Totuși, există cazul șomerilor (nevoluntari, să zicem) pe care cum îi vom mai integra în cadrul acestei teorii? Probabil că trebuie să se întoarcă înapoi în joc… dar indivizii nu sunt în întregime egali și, în realitate, regulile jocului nu prea sunt respectate…

 

aici găsiți textul ”Dreptatea socială ca atavism”, de Hayek. 

please share if you liked it
0

Anxietatea de la 20 de ani

Citeam mai devreme un post pe un blog (am dat întâmplător de el, prin link -to- link) și mi-am dat seama că-n mare măsură au dreptate elevii să susțină că e nevoie de mai multă apropiere și înțelegere între profesori și elevi. Nu-i nici un secret faptul că sistemul de învățământ e rigid și funcționează cam prost, asta când îndrăznește să și funcționeze. Trecând de la acest post pe blog la serialul House of Cards (serial cu multă politică, foarte bun, dar totodată excesiv de deprimant), mi-am dat seama ce așa-zis, dar serios, apasă în ultimele săptămâni: nevoia de a face ceva (adică de a avea un job care să-mi ofere o identitate asupra a ceea ce știu să fac și vreau să dezvolt) și frica de viitorul îndepărtat.

Desigur, acestea nu sunt neapărat griji recente. Îmi amintesc să le fi avut încă de la începuturile adolescenței. Ca mulți alții, n-am trăit numai cu lapte și miere, deși toate mi s-au părut ca fiind suficiente și satisfăcătoare. Și apoi, oricum nu mi-a plăcut niciodată laptele. E supraestimat. La nesiguranța și anxietatea adolescentină a contribuit tocmai sistemul de învățământ precar.

20080118-which-way-to-go-450x337

Noi ăștia care avem în 2014 20, aproape 21 de ani și-am terminat liceul în 2012 am experimentat multe și minunante schimbări: fenomenul tezelor unice din clasa a VII-a, zvonul reimplementării capacității pe la începuturile clasei a VIII-a, zvonurile și schimbările propriu zise ale sistemului de bac, nesiguranța cu privire la aceste schimbări (care zvonuri sunt adevărate? Nici măcar profii nu par să le știe clar. Noi din ce naiba dăm bacul? Învățăm sau nu învățăm?) și multe altele. Desigur, la aceste probleme generale s-au adăugat și cele specifice: ce-s alea opționale? De ce avem o oră în plus de istorie? De ce facem încă o oră de mate/chimie/whateve’? De ce naiba ne taxează /cel puțin “moral” / diriginții dacă nu plătim fondul clasei? Etc, etc. Dar aceste nesiguranțe au rădăcini serioase încă de la începutul studiului: notele din clasele I-IV reflectau mai degrabă ce cadouri primea învățătoarea, decât efortul reciproc de învățare și înțelegere (cu excepțiile de rigoare), de ce naiba facem matematică? De ce naiba nu ne putem spune opinia cu privire la ce se întâmplă în școală? DE CE NU ȘTIE NIMENI CE SE ÎNTÂMPLĂ CU ADEVĂRAT? 

Din cauza tuturor chestiilor de genul acesta am ajuns să cred că sistemul de  învățământ e prost și ar trebui schimbat complet, că mulți profesori adoptă o metodă opusă celei presupuse în idealul propus. Dacă se presupune că atenția trebuie centrată pe elev și că trebuie să existe o oarecare deschidere în vorbire și act, la noi în școli e un comunism ceva mai lejer. Trebuie să tocești, profu’ te ascultă, iei notă bună că n-are nimeni mari pretenții sau iei notă mică dacă profu’ e tâmpit. Clar e că nimeni nu știe ce se întâmplă. Elevul nu pricepe la ce-i trebuie să-nvețe toate “chestiile alea boring”, iar profesorul e mai degrabă indiferent la această suferință a elevului neînțeleasă încă nici de el însuși. Generalizez grosolan, există și excepții, dar acum mă refer la cazul mai puțin fericit și, din nefericire, predominant. Ca să trag o linie, ce vreau să zic e că:

– dacă i s-ar spune elevului că matematica chiar îl ajută să facă un calcul când își cumpără pâine și să știe cât să ia rest și cât să lase bacșiș și dacă i-ar explica că matematica mai avansată e pentru un fel de calcule mai avansate și mai indirecte în schimbul economic și social (pesemne că-l ajută să gândească mai bine), s-ar putea să priceapă ceva. Probabil că-l interesează partea cu restul corect. La fel și cu româna, dacă nu i-ar mai pune să tocească ca niște dobitoci și le-ar spune că asta le oferă o direcție /perspectivă de interpretare/analiză și comentare a unui text în urma căruia să reușească și ei să lege două fraze coerente și mai puțin vulgare despre cum Ion i-o trage romantic Anei, atunci ar fi alta și perspectiva elevului. S-ar încuraja creativitatea și buna înțelegere a unui text (gramatical și stilistic vorbind). Dar nu, noi băgăm ecuații și probleme pe gât, îi obligăm să tocească comentarii literare din cărți speciale de comentarii (toate o apă și-un pământ) și taa-dam, NE TREZIM CU NIȘTE ADULȚI DEJA SCÂRBIȚI DE STUDIU ȘI DE SOCIETATEA HAOTICĂ, și -pardon me- CAM DE RAHAT.

Aici vorbind despre evoluția până-n anii de studenție, unde predominante sunt neînțelegerea, haosul, un soi de comunism lejer la nivelul predării-învățării și niște probleme grave de interacțiune la nivelul relației “formale” (raportat la școală/materie) elev-profesor. După toate astea, neavând idee ce-ai făcut în liceu, ce-au vrut de la tine, cum trebuie să abordezi problema, etc., trebuie să-ți alegi prima direcție spre cariera care pare-se că trebuie s-o urmezi de-aici încolo (noi știm că absolvent al Facultății X nu garantează că vei și lucra în domeniul X, din contră, șansele-s negative în acest sens). Nu mulți au idee în urma acestui haos ce pot/vor/își doresc să facă. Dar majoritatea merg undeva. Nu așa trebuie?

Și ne trezim în al doilea an de studiu neștiind prea bine încă pe ce direcție s-o pornim. Mie mi se pare amuzant când mă întreabă cineva ce vreau să fac mai departe. Îmi vine să-ntreb, dar chiar contează ce vreau eu în sensul ăsta? Până acum n-am auzit să conteze. Nu’ș, fac eu ceva. Dar situația e disperantă înăuntru. Am aflat unii dintre noi cam care e situația politică în România (nu că n-am fi știut înainte, dar în adolescență aveam alte probleme existențiale mai importante, ca de exemplu depresiile amoroase care duceau în tragedii interminabil și neverosimil de creative), acum suntem mai conștienți ca oricând că e cam greu să te descurci zâmbind pe străzile din România. Îți trebuie mult optimism. Și multă inspirație pentru înfloriri poetice, nu te angajează nimeni dacă ești sincer, doar dacă sinceritatea ta  înseamnă că ești sociabil, îți place lucrul în echipă, vrei să progresezi, ești pragmatic și muncitor, vrei să obții întotdeauna cele mai bune rezultate, etc. Nu c-asta ar fi neapărat un lucru rău, tuturor ne trebuie o direcție. Ce vreau eu să spun este că deși nu știu care este părerea majoritară în acest sens, sunt gata să susțin că mulți dintre cei care sunt de-o vârstă cu mine N-AU NICI CEA MAI MICĂ IDEE CE SĂ FACĂ și le este cam FRICĂ de ceea ce se întâmplă și ce urmează să se întâmple nu doar cu viața lor, ci și cu a contemporanilor lor, cu a generațiilor care urmează.

En fin, e o anxietate pe care-am avut-o probabil toți (știu și eu?), dar tocmai acum începem să înțelegem că noi trebuie să facem ceva pentru noi, nu să așteptăm să ne ajute sau să ne servească cineva. Acest sentiment este (trebuie să fie?) plăcut deoarece ne-am dorit independență de multă vreme (probabil). Acum este prima noastră șansă de a demonstra de ce suntem capabili. Prin aceasta vreau să subliniez că nu prea ar mai fi cazul să începem să ne plângem la părinți cum că e cam greu. Normal că e. Nu cred c-a fost vreodată ușor; nu în România (pe de altă parte, avem și noi o tendință uneori exagerată de a ne plânge din orice). Dar pentru că deja am început să alunecăm pe linia aceea periculoasă a maturizării /adulthood/ ar trebui să ne preocupăm de noi și să ne dăm seama ce putem să stoarcem din societate, ce putem schimba (cât de mic, oricât de mic), ce putem face în așa fel încât să nu ne distrugem ca ființe umane chiar înainte de a fi ajuns să ne construim/dezvoltăm/definim în acest sens. E un task foarte dificil, dar nu ți-e mai frică să dai un exemplu prost generației următoare, decât să încerci să faci ceva, oricât de mic? Nu știu dacă asta-i presiunea începutului de drum, deși s-ar putea să fie. La unii vine mai târziu decât la alții – cred că-i important să vină, să ne integrăm într-o societate și să facem ceva. Nu poți face ceva pentru toată societatea. Decât dacă ai puterea și interesul (dar în România, la nivel politic, nici nu-i cazul să presupunem asemenea absurditate). E absolut necesar să faci ceva începând cu tine; dar nu pentru tine ca tine, ci pentru tine ca parte integrală și necesară a societății din care faci parte. Ce zic eu poate nu sună tocmai real raportat la ce se întâmplă. Dar dacă-ți dorești vreodată să ai un copil sau să te faci profesor, tu chiar vrei ca acea nouă generație să trăiască într-o lume cenușie sau într-o lume neagră unde totul se duce de râpă? N-ai vrea să fie mai bine măcar din anumite puncte de vedere?

Poate că încă n-avem o direcție clară sau o idee clară asupra a ceea ce urmează să facem. Dar cu siguranță că există lucruri pe care știm deja cum să le facem sau că trebuie să le facem. Cred că ăsta e începutul. Nu-i promițător, dar nici viața noastră de până acum n-a fost. Am trecut prin schimbări continue în școală. Personal n-am știut niciodată ce se întâmplă și-am fost scârbită constant de unele atitudini ale profesorilor și colegilor, ale sistemului și ignoranței complete asupra subiectelor care mie mi se păreau (și încă mi se par) importante. Mă rog, totul mi s-a părut cam putred chiar înainte să înțeleg, și trăind într-un mediu deloc productiv în materie de cultură și interes pentru bunăstarea societății (oricât de mică era acea societate), am ajuns curând să fiu scârbită și indiferentă față de multe aspecte esențiale ale vieții ăsteia ruginite pe care s-ar putea s-o ducem în România. Nimic nu pare așa promițător ca-n visele noastre de-a fi directori din prima, autori de primă mână doar pentru că ni se pare că avem un talent ieșit din comun și mai știu eu ce vise minunate am avut cândva. Lăsând visele la o parte, ieșind din dimensiunea pasionantă și prostuță a adolescenței (dar necesară), avem nevoie să ne inventăm în noua dimensiune. Chiar dacă anxietatea asta ne cam distruge, avem nevoie de ea pentru a reuși să facem ceva.

Nici nu mai vorbesc despre cum o să schimbăm noi lumea, nu-i vorba despre asta. Fiecare generație face ceva (în bine sau în rău, și chiar fără să vrea). Dar ce m-ar interesa pe mine acum este să văd cum o să ne descurcăm noi, o generație care a trecut prin atât de multe experimente la nivelul sistemului de învățământ, încât n-are nici un nenorocit de respect pentru chestiunile formale. Ni se pare că știm multe, dar nu știm nimic. Și-odată ce ne-am dat seama de asta, am intrat în criză. Ne liniștim, mergem mai departe. Important e să nu ne scufundăm, cealaltă generație începe deja să aibă nevoie de noi. Oricât de stresant e, dacă vrei să crești, trebuie să începi să-ți asumi niște responsabilități. 

please share if you liked it
0

cămine mai bune?

Aceasta este una din doleanțele studenților în momentul actual: vrem cămine mai bune! Este adevărat, la prima vedere pare o cerință bine întemeiată: camerele sunt vechi, pereții sunt jegoși, coridoarele au iz de spital, dușurilor le lipsesc uși sau furtunul de duș, toaletele sunt mizerabile și gândacii mănâncă din aceeași farfurie cu tine. Dar este aceasta o doleanță întemeiată?! Eu tind să cred, într-o anumită măsură, că nu este.

O veșnică problemă a românilor pare să fie aceea de a-și dori lucruri fără temei, sau fără să aibă un motiv bine întemeiat. Ori asta, ori crede că i se cuvine doar să primească, nu și să dea înapoi. Acum este o discuție largă de unde ia și unde dă : nu îmi propun să discut aici această chestiune, mă voi referi strict la problema căminelor și la de ce nu cred eu că cerința aceasta este chiar corect întemeiată.
Ne dorim cămine mai bune – ok, până aici sunt de acord, dar de ce?
Speculând, probabil că răspunsurile vor fi de genul următor: nu mai suportăm condițiile mizere; nu sunt locuri în care poți locui decent; vrem condiții europene, de ce trebuie să trăim noi așa rău? bla-bla-bla, pentru că nu se ”trăiește” bine și condițiile nu sunt ”prea” favorabile pentru supraviețuirea noastră și pentru permiterea unui studiu cât mai corect și bine făcut. Bullshit, ăsta-i un termen englezesc care exprimă bine ce vreau să zic (mă refer la ”bullshit” așa cum îi conturează semnificația și Harry Frankfurt în eseul lui ”On Bullshit”, unde bullshit înseamnă mai degrabă indiferența:” It is just this lack of connection to a concern with truth — this indifference to how things really are — that I regard as of the essence of bullshit.” )

 

Studenții, ca să zic așa, vor să trăiască bine (familiară vorba asta în vreun fel?) Da, nu i se poate reproșa românului că după atâtea secole de asuprire (a se citi luni de stat în cămine unde se poate fuma lejer pe hol), își dorește ceva mai bun. Și dacă are ocazia de a-l primi, de ce nu? Nu știu în ce măsură statul dă ceea ce ar trebui să dea ( mă îndoiesc că dă, chiar și în această privință, atât cât ar trebui, dar am mai subliniat o dată că nu la acest lucru mă voi referi în momentul de față), DAR  studenții nu își respectă ÎNDATORIRILE de ”chiriași” în cămin : și în condițiile astea, nu au nici un motiv bine justificat pentru care să ceară ceva ce actual respectă, indiferent de promisiunile lor viitoare. Adică, își doresc cămine mai bune: dar înainte de a ajunge la acest stadiu magnificent și care nu este neapărat cel mai urgent (având în vedere cât de ruginit e sistemul astăzi), ar trebui să învețe să aibă grijă de căminul în care stau.

Aceste rânduri le scriu după mai multe săptămâni de abținere și gândire asupra subiectului: poate că greșesc eu, mi-am spus, în a afirma că studenții în nici un caz nu merită o asemenea îmbunătățire. Oricare ar fi situația, mă țin tare pe poziții și voi preciza și de ce:

 

(1) toaletele sunt întotdeauna mizerabile (la fel și dușurile!)

-este adevărat că ne dorim cu toții toalete mai curate, dușuri mai curate. Dar înainte de aceasta, nu ar trebui să începem să curățăm noi înșine după noi? Este jenant ca după ce ai trecut pe la duș sau pe la toaletă să nu cureți după tine ( să arunci hârtii pe lângă, să nu tragi apa, să nu cureți părul rămas în duș, să îți lași chiloții agățați de cabina de duș -uneori și absorbantele FOLOSITE, etc). Dacă fiecare ar curăța după el, mizera aceasta ar fi cu foarte mult redusă.

Cineva va argumenta că pentru acest lucru sunt plătiți oamenii de serviciu. Este adevărat, conform funcției lor, aceștia sunt obligați să facă curată în aceste zone infecte (ca urmare a activității studenților). Dar, mai pe șleau, e necesar ca acești oameni să curețe murdăria creată de niște n-e-e-d-u-c-a-ț-i? Mie mi se pare că nu e un argument prea puternic. Mi se face RUȘINE (un cuvânt cam necunoscut studenților în cauză) doar gândindu-mă că bieții oameni trebuie să facă mai mult decât le-o cere funcția pentru că niște studenți nu știu să arunce hârtia unde trebuie. De asemenea, s-ar putea ca aceștia să fie foarte bine educați acasă, dar în altă parte (unde nu-i al lor) își permit să strice și să fure după pofta inimii. O gândire cretină, tipic unor români care nu vor evolua niciodată de la stadiul de subspecii grosolane.

(2) vrem dușuri întregi! vrem toalete întregi! vrem camere întregi!

– da, bineînțeles că este normal să ne dorim ca atunci când mergem la duș să găsim furtunul de duș acolo, să fie cabina de duș întreagă, să nu îi lipsească ușa, să avem capac la toaletă, să avem mecanismul pentru a trage apa, să fie încuietoare la ușă… e normal să ne dorim ca ferestrele să nu fie sparte, ca pereții să fie nemâzgăliți, clanța de la ușă să existe, să fie dulap întreg, s-avem mobilierul țeapăn și să nu se rupă patul când ne aruncăm în el: și ar fi ideal dacă salteaua n-ar avea atât de multe arcuri. Toate acestea mi le doresc și eu.
Dar hai să ne gândim puțin: cine sparge fereastra? cine e vinovat că nu mai e ușă la cabina de duș? cine a spart colacul de la WC și cine naiba s-a jucat cu încuietoarea de la ușă încât acum nu mai merge? Exemplele continuă.

Se poate argumenta că ”lucrurile se mai strică”. Este adevărat. dar în condițiile în care un cămin este relativ nou (și este adevărat și acest lucru), atunci nu ar trebui ca lucrurile să fie relativ noi în ele? În condițiile acelea, când vezi că nu ai cu ce face duș, că încuietoarea nu merge, că toaleta e distrusă, te întrebi cine e de vină. Și cu siguranță că vei găsi repede răspunsul: studentul neglijent, studentul care-și bagă picioarele în tot ce poate și-l doare-n fund că trebuie să folosească și altcineva bunul respectiv.

 

Acestea, generalizând, ar fi cele două aspecte practice care m-au îndemnat să scriu acest articol. Ceea ce cred eu este că studenții nu au nici un respect pentru cămine și bunurile publice în general. Există debandadă în toate căminele: dar e jenant că majoritatea distrug în urma lor. Nu știu cum, dar mi se pare că acești studenți (noi, ca să fim clari), ne batem joc de tot ce nu-i al nostru fără să ne gândim la consecințe. Și noi suntem așa zisul viitor al țării. Disciplina începe de la lucrurile mici (și de aici vorba cu ”să trecem pe verde la semafor, nu pe roșu!” regulă care parcă nici nu există în România; dar cum regulile-au fost ca să fie încălcate…) În orice caz, ideea este că studenții cer cămine mai bune. Sunt întemeiați în această cerere? NU, nu sunt.

 

Un lucru trebuie lămurit: sistemul nu place nimănui. Sistemul nu oferă nimic, în orice caz, nu aici e problema. Nu spun că sistemul e prost dacă dă cămine mai bune (ha, cine ar spune așa ceva?) spun DOAR că studenții, în această cerere, sunt ipocriți.

Există în Japonia un sistem foarte interesant: studenții fac cu rândul la curățenia clasei. În România, dacă faci curățenie într-un spațiu public, râde lumea de tine. Dacă cineva ia o hârtie de pe jos s-o pună în coș (pe stradă), atunci toată lumea se uită ciudat la el, e arătat cu degetul. În România e o rușine să muncești așa. E o rușine să te apleci după o hârtie și să o pui în coș. Asta e treaba altcuiva, zic toți, nu e treaba mea. Așa zis și studenții ăștia din cămine care distrug în urma lor. Nu e jenant să mergi din toaletă în toaletă, să cauți una curată DOAR pentru că studenților nu le pasă și își lasă mizeria pe podea și pereți? e jenant, e rușinos, e scandalos, e scârbos! Și totuși, studenților ăstora proști și imaturi li se pare mai mare rușinea să pui o hârtie în coș, decât să lași pe alții să-ți vadă mizeria în duș. Pentru astfel de specimene vrem noi cămine mai bune? Aș prefera să îndur toți anii mei de facultate în aceste condiții, auto-educându-mă continuu, decât să ofer ACESTOR STUDENȚI cămine mai bune. Când vor învăța să le curețe și să le întrețină pe cele pe care le au, atunci să primim altceva. (nu c-ar exista cumva șansa să primim ceva, dar aceasta ar fi ideea oricum).

 

Ce e tragic e că poporul român e în general cam așa: să iau, să iau. Nu se gândesc la ce să și dea. Înțeleg utilitarismul prost (dacă-l cunosc)  : cât mai multă fericire, dar fiecare pentru sine! O porcărie care nu duce la nimic. Iată un alt motiv pentru care țara e cum e.

 

Dacă ai propune românilor un sistem de tipul Japoniei unde elevii sunt puși să curețe after school după propria dezordine, probabil ar înjura și-ar lovi unde s-ar putea. CUM SE POATE AȘA CEVA? ce suntem noi, servitori?? ce rușine! *ce mentalitate stupidă!* Da, nu există disciplină, dar nu asta e problema, nu există nici măcar gândul că problema nu vine doar din alte părți, ci vine din noi. Lasă-l pe studentul ăsta să distrugă locul în care stă în continuare. Dar eu sper c-o să vină un moment în viață când își va da seama cât greșește.

Cumva, deși o să-mi fie luat în nume de rău, sper ca toți românii să-și dea seama într-o zi cât greșesc. Am visat întotdeauna la un popor mai disciplinat. Dar auto-disciplinat, nu cu forța, stupid, barbar, neverosimil. Un popor care să-și dea seama cât de frumos ar putea să fie, doar dac-ar încerca. Ha-ha, cale lungă (și poate imposibilă) până acolo.

Concret este doar faptul că nu, studenții nu sunt tocmai justificați în cererea lor pentru cămine mai bune. Desigur, există și unii care au temeiuri bune, dar eu prefer să-mi trag propriile concluzii în acest sens: solidară cu cei care distrug și nu merită, deci prefer să nu primesc decât să distrugă mai mult decât o fac.

Oare vor învăța vreodată?

please share if you liked it
0