>(never the) end of the line

>Mă citez de c-o noapte-n urmă.

Nopți în care te gândești la oamenii pe care nu i-ai cunoscut. La locuri pe care nu le-ai văzut. La lucruri pe care nu le-ai făcut. Nopți în care ți se pare că știi cu adevărat ce vrei să faci. Fără virgulă, fără punct (fără suspensii), fără semne de întrebare sau exclamații. Linii continue de dialog, de pauze, cele care cer continuu cuvinte, propoziții. Lucruri care se continuă și nu au nici un indicator de STOP. Și dac-ar avea, ar fi prea convențional să-l iei în seamă. Faci (sau nu faci) pauze. Încă nu ai ajuns atât de departe cât să te sperie sau să îți pui întrebări de ce. Ți se pare, rar și poate niciodată să simți asta, ca e „bine”, că vezi un fel de viitor (nu din dorința de a proiecta unul, ci involuntar) și că, cine știe, poate și cel mai probabil, îți place, îți va… în continuare.


în lipsă de foi de hârtie, de pix sau creioane, în lipsă de block notes cărate după mine, îmi scot telefonul pe care-mi tot promit să nu-l pierd (fie, doar „rătăcesc” ocazional) și-mi butonez gânduri de moment. Apoi când le citesc, parcă le-a scris telefonul singur (așa s-ar întâmpla și cu foaia de hârtie, cu creionul). Telefon cu imaginație bestială care face și desface, butonează singuri gânduri din eurile ei (ale mele). Alteori nu-mi sunt deloc străine și le fur de pe un telefon pe un calculator. Blestemul omului modern, secolul XXI, sclavul tehnologiei moderne (speranță: cât mai modernă).

(dar omul modern nu e așa insensibil cum pare; privește adânc soarele în ochi, soare puternic și de neprivit, își închide ochii sub presiune și zâmbește, zâmbește de nu mai poate și când își ridică pleoapele, vede pete și numai pete, pete negre de orbire, pete strălucitoare de lumină date de soare

I bring the sun wherever I go, buddy.
Franny and Zoey, J.D.Salinger

Departe de mine a insinua ceva pe altceva. Îmi analizez cuvintele de c-o noapte-n urmă și privesc îndrăzneț soarele care mă orbește Și când nu ajung la soare, stau și privesc un fel albastru plin de iarnă, plin de ianuarie, asemănător cerului.
Am realizat ieri c-am trecut într-un alt an. Alt an, alte planuri, alte preocupări.
Mă gândesc să mai scot zâmbetul ăsta nițel din mine, ajunge să mi se potrivească).

please share if you liked it
0

>celei dintâi, liniștea

>Liniște care cuprinde totul. Dimineți odihnite. Dimineață din aceea când privești pe geam și vezi liniștea. O vezi, o simți și o auzi. Nu e picior de om pe stradă. Sunt doar păsări care zboară liniștit prin cer (zboară și se uită de colo-colo, miros liniștea de parcă-ar fi așteptat-o tot anul).
Nu-i picior de om pe strada neînzăpezită. Nu e zăpadă mai pe nicăieri, străzile sunt înghețate și goale. O zi perfectă de 1 ianuarie, cu frigul care pătrunde prin geamul întredeschis, cu razele puternice ale soarelui care îți bat în ochi.

Mie-mi place mult soarele

Soare ale cărui raze îți pătrund peste tot, îți intră în piele, te iscodesc razele astea, periculos de aproape de oasele tale, de sângele tău. Îți încălzesc pielea și tu închizi ochii și privești. Privești lipsa urmelor de pași.
Doar o femeie-și deschide fereastra apartamentului și ridică capul unei cratiți lăsate pe balcon. Se uită, miroase și închide fereastra după ce-a închis și capacul. E o cratiță albă, cu flori albastre (intuiești). Poate că acolo se află cheia liniștii întregi de astăzi. Iar ea o măsoară, o privește, o miroase și o închide la loc. Îi zice să doarmă în continuare, să stea acolo, să călăuzească lipsa urmelor de pași.
Și închide fereastra, poate se-întoarce la liniștea ei și ascultă străzile goale. Nu bate vântul. Bate soarele. Soare puternic care pătrunde și te.

Nu ofta, nu respira nici ușurat, nici adânc. În nici un fel. Nu te privești, dar te simți, și-ți lași mâinile lipite de pervaz. Cerul e frumos, se crapă, își lasă nuanțele roșii și galbene să dispere priviri dependente de frumos. Priviri care nu se mai opresc. Doar închisul ochilor, închisul prelung al pleoapelor, ți se pare, poate, frumos astfăzi în comparație cu liniștea străzii.

Nu bate vântul, dar crengile adie ușor, aproape insesizabil. Cerul e lin și albastru și soarele pătrunde până și blocurile solide, rigide și reci. Blocuri cu mii de ochi care privesc spre mine, spre tine, spre liniștea străzii. Lipsa urmelor de pași mă fascinează astăzi. Nu e pustiu, nu se simte pustietate. Nu este liniștea comparabilă cu peisajul western unde bate vântul și duce ciulinii departe. Nu. E o liniște adâncă. Liniștea profundă în care simți trupurile oamenilor dormind. Dormind cu capul pe pernă, cu capul de masă, pierzându-și mintea în vise. Simți visele oamenilor plutind în cer, simți trupurile lor în odihnă, în zeci de mii de paturi. Știi că sufletele lor se agață unele de altele, la distanțe de kilometri, departe și aproape, peste tot și niciunde.

Ah, ce liniște a cuprins orașul. Nu oftezi, nu respiri adânc, nu nimic. Și nu te mai saturi să privești.

please share if you liked it
0

>furia de pe ultima sută de metri (fugi -cu tine- de rupi pământul)

>„We don’t read and write poetry because it’s cute. We read and write poetry because we are members of the human race. And the human race is filled with passion And medicine, law, business, engineering: these are noble pursuits and necessary to sustain life. But poetry, beauty, romance, love: these are what we stay alive for.”
meanwhile, phone call from God
(Dead Poets’ Society, haven’t seen it? should see it now because it’s never too late to at least… considering it)



(respiră adânc, pentru că eu una nu pot s-o fac /dar nu pot nici ofta, așa că ori nu dăm în extreme, ori lâncezim, ori stăm doar să ne gândim și să asimiliăm; dar nu oftăm și nici nu respirăm adânc, e prea dramatic și noi suntem în pielea noastră astăzi: sau, în fine, într-un fel de pielea noastră, care-o fi ea).

Se zice că… Seize the day, Carpe diem, make your life extraordinary. Iau o pauză (nu-mi zic „trăiește-ți clipa!”…nu-mi zic, simți, faci, n-o mai dregi). Nu am cuvintele potrivite pentru mine chiar acum. Știu, e ultima zi din an și ar trebui să mă preocup de un best of anual, doar că… nu-mi arde (și poate n-o să-mi mai ardă niciodată). Privesc întunericul pe fereastră. În bucătărie e lumină, e fum de țigară, e puțin aer rece. E ultima zi nenorocită de decembrie, 31. E luni. Nu știu câte zile au trecut de când s-au întâmplat și una și alta. A mai trecut un an (ce fel de an? un an, poate, ca oricare alți ani, dar nu-i adevărat… a mai trecut un an pe care-l prețuiesc inconștient pentru tot ceea ce -și regret tot ceea ce nu. Sunt lucruri pe care-o să le schimb anul de vine. Sunt lucruri pe care o să le schimb voluntar, sunt lucruri pe care o să le schimb involuntar. Sunt lucruri pe care n-o să le schimb. Sunt vieți pe care nu le-am trăit. Sunt vieți pe care-o să le trăiesc. Sunt momente pe care nu le vreau, dar sunt și momente pe care le vreau (nici nu știu ce-o să primesc; poate primesc, poate nu primesc). Sunt de toate și totodată nimic.
Fir-ar, aud artificii.
Fir-ar, eu nici măcar nu simt că-i ultima zi din an (nu, nu simt, nici nu știu dacă aș vrea neapărat să simt sau că aș avea nevoie să simt; anul ăsta n-am simțit nici Crăciun, nici nimic, nici sărbătoare… m-am simțit doar pe mine în diverse moduri. Anul de vine am de gând să mă simt pe toate părțile și să decopăr care-i lucrul ăla pentru care-o să apăs pe trăgaci dacă-i nevoie (cu pistolul încărcat la tâmpla mea). Da, eu știu deja care-i lucrul ăla (dar mă dau mare, mare, mare, când eu sunt mică cât un purice -hai, oftează și ia-o de la capăt că vine un nou an, oftezi pe ultima sută de metri și pe prima secundă tragi prima mutră care-o simți : nu neapărat zâmbet, nu neapărat lacrimă; simți în prima secundă din noul an să urli? urlă, oricum nu te mai întâlnești niciodată cu secunda aceea. Carpe diem, sau nu… suntem oameni, we are members of the human race (cred că ar fi cazul să acceptăm lucrul ăsta, să ne dăm seama de unele lucruri și să ni le asumăm. Facem greșeli mai multe decât cele ce nu-s greșeli; așa, și? fir-ar ele de greșeli, contează atitudinea, contează cum interpretezi).

Am fost întrebată de zece mii de ori în ultimele săptămâni de ce sunt supărată. Da, le-am răspuns că nu și nu, nu, nu, nu și iar nu. De ce nu? uite, că am fost tristă și o să mai fiu. Sunt stări ale mele, stări împrumutate. Când sunt așa, când dincolo (că-mi place să fiu și îmi dau singură energie cu plimbările în solitudine pe cheiul Dâmboviței, și dacă-mi vine mie să plâng în hohote în mijlocul drumului, o fac. Încă nu am devenit atât de constrâns de regulile stupide ale unei societăți cretine ca să nu pot face asta. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea străinului. Dar și libertatea TA se termină când începe libertatea MEA. Mi-am zis că România e odioasă din cauza sistemului. Și nu cred, chiar este. Este și o să tot fie (mai ales dacă noi avem atitudinea aceasta, atitudine proastă, continuă …vai, simt o nevoie absurdă de a mă revolta… unii oameni ies în stradă, alți oameni bălmăjesc, alții zic în cap, mie-mi place să le scriu și le-aș scrie peste tot… le-aș scrie în fața oricui, oriunde, oricum, chiar dac-o să m-arunce în ultima carceră din lume. La dracu (mi-l permit în scris, în scris sună al naibii de bine, oral e mai străin decât mine ca muzica proastă care cântă în vreo cârciumă din România)… Îmi place România, îmi place Bucureștiul. Nu-mi plac oamenii, s-ar putea să nu îmi placă nici de tine și ți-aș putea face o descriere completă dacă-mi dai voie.
Ăstea nu-s neapărat gânduri rele sau gânduri bune pentru noul an. Nu-s de niciun fel ( sunt eu și cu mine care vorbim și nu vrem să ne mai oprim). Poate că nu e cel mai potrivit moment pentru a spune orice de genul acesta (dar mi-am dat seama astă seară de niște lucruri pe care ori le îngropasem adânc în mine și nu le mai vedeam, ori nu le-am descoperit îndeajuns de bine niciodată cât să le înțeleg… sau, cine știe, poate a venit vremea să le înțeleg la alt nivel).
În viață… aparent, trebuie să fii și moderat. Să carpe diem cu chibzuință (așa-mi zic eu). Dar ce îți place să faci? asta faci. M-am săturat de principiul conform căruia trebuie să-ți uiți o parte din vise ca s-ajungi să te acomodezi în societate. Nu vreau să mă acomodez. Lasă-mă pe mine să mor într-un colț obscur de lume, nemâncată, fără adăpost, cu țoale rupte pe mine. Lasă-mă să fiu așa, dacă acolo ajung că mă decid să fac un lucru care nu mă duce nicăieri. Știu ce mă face fericită (fericirea supremă mi-o aduce). Știi tu oare ce înseamnă fericirea supremă? Habar n-ai. Înseamnă să faci lucrul ăla care îți place, să calci în picioare orice mucos are curajul să-ți zică ȚIE …ȚIE ȘI VISULUI TĂU, ORICÂT DE ABSURD, INUTIL SAU PROSTESC I S-AR PĂREA…. să îți zică ție și visului tău că nu sunteți bine, că nu ajungeți nicăieri. Bine, nu ajung nicăieri, asta e. O să rămân singură cuc, fără un ban în buzunar, c-o bucată de foaie în mână și un pix. Să vezi ce-o să improvizez eu acolo, chiar dacă a doua zi mor călcată de autobuz. Mi-ar părea rău dacă nu m-ar citi nimeni (dar oricum, măcar e moartea acolo care să-mi trezească simțurile în amorțire… știi de ce? uite-așa, pentru că e curios ce-i în ea și dincolo de ea).
Poate că viața nu se termină niciodată. Pentru o pagină scrisă, pentru două rânduri scrise de mine pe care le culege un trecător pe stradă, le citește și zâmbește sau orice, îi face plăcere, îl revoltă, strânge hârtia la piept sau o aruncă… orice, orice să facă cu ea, doar s-o citească și să reacționeze. Pentru un astfel de lucru, aș fi mai mult decât bucuroasă să fac cu mâna vieții și să mă duc pe apa sâmbetii.
Oricât ar dura, orice ar costa.
(Ce naiba mi-a luat atât de mult să îmi dau seama ce îmi doresc cu adevărat? parcă atunci când ești adolescent raționezi cel mai profund, dar rebel și-o iei într-o direcție -poate- greșită. Dar de fapt ești acolo, trebuie să fii acolo și o să fie bine. Bine sau rău. E important să faci ceea ce îți place. Oamenii niciodată nu vor fi de acord cu tine. Oamenii te privesc cu ochi răi, sau cu ochi buni. Oameni de care îți pasă, oameni de care nu îți pasă. Oameni care se sincronizează. Oameni care nu se sincronizează. Oameni care râd când ție îți vine să urli. Oameni care râd când ție îți vine să plângi. Dar și oameni care râd când îți vine să râzi. Oameni cu care da, oameni cu care nu.

Dar tu și cu tine rămâi pentru totdeauna. Pentru totdeauna (orice o însemna acest totdeauna). Și ce-o să faci când o să ajungi în odaia ta? odaie întunecată, rece, de la capăt de drum, de la capăt de stradă? ce o să faci când aprinzi veioza (sau nu), când îți aprinzi o țigară (sau nu) și o să te uiți la întuneric pe fereastră, la gerul de decembrie de afară și o să realizezi că… o să realizezi că nu ai nimic din ce ți-ai dorit, nu pentru că nu ai reușit, ci pentru că nu ai încercat și te-ai uitat în direcția pe care ai considerat-o favorabilă vieții. Ce? mort de foame, lipit de stradă, mai bine așa. El, muncitor, trebuie să repare curentul oamenilor din blocul X care-au rămas fără lumină. E nevoie de omul ăsta care își petrece ultima zi din an făcând acest lucru. E nevoie, e mare nevoie… e nevoie ca omul din blocul X să aibă curent și să se poată bucura de Revelion.
E nevoie de câte un om pentru orice.
De mine e nevoie să… ce? habar nu ai. Eu am nevoie de mine ca să mine. Și cu asta îmi asum orice risc și mă asum. Restul? Îmi pare rău (de complezență), dar nu mă interesează. Cum ar zice americanul, I don’t give a fuck.

Toate peste toate, asta-mi doresc pentru noul an. Și-mi mai doresc să nu mă cert cu nimeni drag (asta-i partea socială care iese din mine/ din nevoia de oameni, de oameni dragi și nu de oameni în genere). Blablabla-uri multe (adânc, adânc, adânc). Să știi c-am să mă urmez pe mine până în pânzele albe, chiar dacă mă tem de ape și nu știu să înot, chiar dacă a mea corabie s-o scufunda ca țiganul la mal. Nu eu o să mă scufund, eu știu, mă știu și știu și ce. Restul? să vedem ce aduce și 2013.

Cred că… ne vedem la anul, oricine-ai fi (nu are punct postarea asta și nici măcar puncte de suspensie)

please share if you liked it
0

>”complexul paginii albe”

>Complexul paginii albe

Fir-ar să fie… te trezești la 2:10 dimineața râzând (și te gândești serios că nu ar trebui să te culci niciodată atât de devreme, pentru că riști să crezi că e cel puțin 6 dimineața, odihnită tu(tu)n, când de fapt nu a trecut nici de ora 4am) și îți pui problema dacă-i sau nu etic. Și râzi de-ți întorci oasele pe dos.
Doar după ce te uiți la ceas îți dai seama că e ceva în neregulă (te trezești la ora la care de obicei te culci) și te preocupi cu spălatul pe dinți și închisul capacului unei sticle de Cif care de nici o culoare nu vrea să te asculte.

Complexul paginii albe

Mi-ai furat cuvinte pe care-aș fi vrut să le spun și le-am pierdut pe drum. Așa se întâmplă când, fără să ai la îndemână pagina aia albă nenorocită, ori uiți, ori îți piere cheful și niciodată nu poți să readuci ceva ce ai pierdut. Scrisul, mintea, gândul… toate se învârt într-un singur cerc, o singură dată… o chestiune de secundă… They say it’s all about timing, ca să zic așa (și se are dreptate) totul se întâmplă din cauza aceasta: dacă ești într-un anumit loc într-un anumit moment. Dacă ești sau nu ești (dar problema este… sau tocmai, că nu-i o problemă… e, deci, că te afli totdeauna într-un anumit loc și într-un anumit timp).
Ești la răspântie de drumuri și în calea ta se întrevăd două căi, două poteci (că seamănă, că nu seamănă, că sunt așa și pe dincolo, ăstea sunt chestiuni care nu se discută la 2 dimineața cu paharul de apă lângă laptop, cu buzele arse și crăpate, cu o durere de stomac și picioarele întinse pe scaun, nu, nu, nu, nu)… dar se înfățișează două cărări, două -una pe stângă și alta pe dreapta, nimic în față, nimic în spate, nimic în sus și nimic în jos. Și tu trebuie să alegi pe care cale să mergi… și cum știi că e bună sau nu e bună?
Mr Nobody, filmul ăla căruia nu am vrut să-i dau credit până ce nu l-am văzut, ar zice că… orice cale ai alege, e cea bună. Poate că facem noi cărările astea. Poate că le construim noi (sau poate că nu, poate că natura le pune în calea noastră și depinde de noi dacă ne construim drumul așa cum ar trebui… sau nu, nu, nu, nu… nu cum ar trebui, căci nu implică o obligație, ci așa cum ne dorim noi să fie). Poate că atunci când lucrurile o dau în bară (sau noi care ratăm și ne simțim eșuați), nu e pentru că am făcut o alegere greșită, ci pentru că n-am pietruit cum trebuia drumul ce l-am ales.

Dar, iar, ăstea nu-s chestiuni de discutat la 3 dimineața. S-a făcut 3. Nu știu când s-a făcut 3. Trează de o oră, încă mă gândesc la capacul produsului de curățat din baie care nu voia și nici nu vrea să se închidă. Să se închidă, dacă eu vreau să se închidă, de ce nu se închide?
Da, pentru că, poate, unele lucruri… nu depind de noi. Pe când altele…

please share if you liked it
0

>de la luminițe la moarte

>
Ne-am vândut sufletul morții în momentul în care ne-am născut. Eram niște suflete pasagere (pe ici și colo) și ne adunam în copaci (ca niște luminițe). Vorbeam, schimbam priviri și ne plimbam.
Era un paradis cu totul alb. Se zice că… dacă nu ai văzut niciodată o culoare, nu ai cum să o recunoști. Luminițe peste luminițe care se recunoșteau pe sine după licăr (deși fiecare licăr era la fel). Suflet fără nume, fără corp, fără formă (toate în aceeași măsură, în același fel, în aceeași lume, în aceeași culoare). Apoi… una dintre luminițe s-a dus la Poartă. Luminița s-a săturat, a zis că nu mai vrea să fie la fel ca toate celelalte luminițe. Poarta a întrebat-o de unde și-a dat seama de asemenea lucru ea, o simplă luminiță nătângă. Luminița a râs, dar n-a răspuns, și Poarta i-a dat drumul. Mai departe, întâlnindu-se cu Moartea, sufletul i-a vorbit, Moartea a ascultat. N-a râs vicleană, decât în față. Iar Luminița, dornică să cunoască mai multe culori… a acceptat orice târg, cu zâmbet ironic (lasă-le să vină) și dornică de călătorie… a coborât pe Pământ.
La început… Luminița nu și-a dat seama de ceea ce se întâmpla (nu reușea să înțeleagă unde era prinsă, ce era ceea ce vedea… au trecut ani până a priceput lumea, până a priceput că e încătușată într-un trup…. și a început să vadă culori și lucruri și locuri). Prima luminiță a știut că e luminiță… dar și-a mai vândut odată sufletul Morții, când s-au întâlnit din nou. I-a zis „Fără de amintiri, fără de de amintiri” și moartea a râs satisfăcută, cu cearcăne, cu coasa zdrăngănind în podea. Încântată, înfiorată, a acceptat târgul și l-a făcut să fie pe vecie.
Luminiță după luminiță e luată din copac și pusă în corp de om. E mult până își dă seama de ce se întâmplă, trece dintr-o etapă în alta… și apoi, când realizează că-i luminiță, se-ntâlnește iar cu moartea (care râde cu sinceritate și zâmbește scârbită de sine). Una, două, din luminițe ce au vrut să vadă și alte culori, s-a transformat albul… în curcubeu, iar curcubeul s-a transformat în negru. Dar oare, dacă știm de unde vin luminițele, dintr-un paradis alb indescifrabil și indescriptibil, fără de și doar cu (care sunt sau nu sunt …) dacă știm acestea, nu știm totuși unde se duc. Vin pe Pământ, trăiesc în trupuri care-și creează plăcerile în una sau alta și apoi se întâlnesc cu Moartea…

Mai departe, doar zâmbetul Morții știe (doar în zâmbetul acela, în cearcăne, în roba neagră, în zdrăngănitul coasei pe podeaua de piatră… doar în zâmbetul fără descriere, fără definire, fără semne, culoare sau formă, în indescifrabilul zâmbet al Morții, se citește apusul veșnic al sufletului).
Dar Luminița nu știe să citească zâmbetul Morții. Nici sufletul, nici zdrăngănitul coasei.
Doar Moartea știe să pătrundă fiecare luminiță (fiecare luminiță în parte) cu ochii, cu tot ce are (doar Morții îi pot aparține luminițele -ea le-nsușește după bunul plac… că nici o luminiță nu scapă Morții. Nici măcar una).

Doar Moartea știe unde se duc luminițele după ce-au coborât din copacul alb(de bârfă cu alte luminițe).

please share if you liked it
0

>1:41

>Mă lasă picioarele. Dar nu mă lasă și cuvintele.
E 1:41 când tastez acestea. Îmi fac rău singură (nu c-aș fi masochistă, dar îmi place să îmi torturez singură gândurile, îmi testez capacitățile de îndurare /pentru a mă obișnui cu ele, a dezvolta un sistem defensiv cât mai potrivit personalității mele). Sunt aberații toate. Te întorci spre anumiți oameni (că-ți zici că te înțeleg și nu interpretează prost), apoi realizezi că fiecare are treaba lui (și-ți dai pseudo-palme c-ai avut curajul să uiți că așa-s oamenii). Nevoia de socializare nu este mereu ceea ce te împinge spre discuții.
Uneori e curiozitatea, alteori… Dar nu contează. Pui din nou punct și o iei de la capăt de rând.

De fapt, te ustură ochii de oboseală. Încerci să îi închizi, dar nu vor să stea închiși. Încerci să dormi, dar gândurile nu te lasă. Te întrebi dac-o să-ți amintești vreodată cu drag de nopțile de insomnie din cămin când nu făceai altceva decât să te lupți cu somnul și el cu tine. Când încerci să-l cucerești, te dă la o parte. Când vrea el să te cucerească, te-arăți jignită și-i dai cu perna în cap. Perna nu-i de plumb, dar așa de tare-l doare pe Somn că se ghemuiește-n propriul colț și nu mai iese până dimineață.
Dar dimineața prinzi forțe noi și vrei să ieși din casă.

Nopți din alea când ai vrea să te plimbi în anonimat pe străzi. Până-ți obosesc picioarele. Până îți îngheață creierul. Până nu mai ești nici măcar cu tine însăți.
Îmi plac plimbările lungi. Lungi, până ce-ți amorțesc picioarele de atâta mers. Și-mi place aerul rece, noaptea. Îmi plac luminile artificiale, zgomotul făcut de mașini pe șosea. Ultimele tramvaie care trec.
Îmi place liniștea din noapte, zgomotul provocat de-o pisică ce sare pe-un tomberon de gunoi. Zgomotul provocat de-o chitară solitară. Un cântec trist, sfâșietor. Noaptea, cu toate minunile sale.
Ți le imaginezi pe toate din camera de cămin. Nopțile sunt periculoase, nu știi să te aventurezi singură pe străzi la 2 dimineața. Așa că ți le imaginezi (poate mai poetice decât sunt, poate nu la fel de macabre).

Bucureștiul o să-mi lipsească în vacanță, chiar dacă-i mizerabil. S-ar putea să zic că las o parte din mine în el, dar nu-i adevărat. Mă plimb cu mine peste tot, el n-o să-mi simtă lipsa, ca nimic din ce e în el. Eu o să îi simt lipsa și-o să vreau să mă mai întorc la el.
Dar acum e vremea aceea când vreau să merg la mama și s-o îmbrățișez. Crăciunul e crăciun doar pentru că e în familie. Iar vacanța aceasta, nu are să fie o vacanță propriu zisă.

_
lasă tastatura și dormi,
lasă și muzica și versurile și nopțile nedormite
(lasă mai ales scârba de sine; aceasta nu contează atât de tare, o să uiți de ea îndată ce adormi și-o să te trezești amintindu-ți de ea, dar până să îți amintești, e bine să uiți, să te odihnești, să îți întregești forțele pentru o nouă zi – care te va diseca -de mâine)
una peste alta, am început să uit unde deschid parantezele (de aceea le închid prost adesea, am uitat de unde am plecat, ce-am făcut pe parcurs, și când parantezele nu se potrivesc, totul se vede urât și prost organizat.

lasă calculatorul și trage-ți tâmplele peste pernă
basta!

please share if you liked it
0

>în căutare de titlu(ri)

>Hm, să vedem.
Nu avem cuvinte, și dacă avem nu mai știm să le folosim. S-au tot dat și se tot dau lupte în mine. Doar că acum nu se mai dă nimic. Stau și mă privesc cu celelalte euri ale mele și privim un nou Eu care apare și se dezvoltă. Se dezvoltă independent, totul la mine și în mine e independent. Atât de independent, că se bate cap în cap, fiecare lucru cu alt lucru. De aceea nu există nici armonie, nici altceva.

Cu oamenii nu mai știi să interacționezi pentru că nu aveți lucruri în comun. Sau aveți și nu le vezi tu. Te-ai așezat pe-o pajiște într-o dimensiune diferită. O dimensiune din care nu o mai poți atinge pe asta. Te doare, nu te doare, nu știi cum să mai ieși din ea. Trăiești, vezi că trece zi după zi, zi după zi, dar nu mai atingi nimic. Nu poți face nimic radical (că așa ești tu, sau unul din ”tu” sau poate suma tuturor eurilor care te compun).

Te-ai oprit și ai lăsat lucrurile baltă. Respiră adânc. Dar când ieși din tramvai, tu oftezi să se cutremure stația și băiatul care a încercat să flirteze, se uită trist la tine. Dar tu nu îi zici nimic, nu mai știi să socializezi astfel, nici nu te interesează. Ți se pare aproape bun să oftezi (de parcă te eliberează gestul, când… de fapt, te adâncește și mai tare în nimic). Oftat și iar oftat; e un obicei prost. Îi zici Laurei că nu-i bine ca omul să fie trist, că nu e sănătos nici pentru el și nici pentru oamenii din jurul lui. Ea-mi zice c-o enervez cu starea mea, c-ar trebui să-mi urmez propriul sfat. Îmi vine să râd de ce sfaturi dau (zice Oscar Wilde ceva despre sfaturi: It is always a silly thing to give advice, but to give good advice is fatal. ) Ar zice câțiva că pot să am o percepție foarte obiectivă a lucrurilor, dar când vine vorba de mine, cad din lac în puț. Zic un lucru, dau de altul. Zic, nu fac. Fac, nu zic. Nu are importanță. Închid uși atunci când mi se face silă să le mai țin deschise. Iar aceasta este una dintre cele mai sigure căi spre distrugere.
O s-ajungi să nu te mai întrebi de ce nu te caută oamenii, ai găsit deja răspunsul. În loc să respiri adânc, oftezi. Ține de atitudine.

Și tu n-ai o atitudine potrivită. Nu că n-ai știi care ar fi cea bună în cazul de față (bună doar relativ, se înțelege), dar ți se pare inutil s-o afișezi. Că te schimbi, că nu te schimbi… e o stare din care nu mai ieși. Mie mi se pare că mor în fiecare zi, mor doar relativ, dar nu mă nasc și nici nu renasc, e o stare de letargie în care intru și ies în fiecare zi, intru ca ceva, ies ca altceva. Se mai repetă, câteodată. Dar niciodată spre bine.

Ce cuvinte multe. Îmi ziceam, în drum spre cămin, că eu nu mai știu să exprim nimic în ultima vreme, că nu mai știu ce zic, că cele ce le zic sunt atât de departe de mine… și parcă așa și sunt, parcă nu mai sunt cuvintele mele (pentru că nici eu nu sunt a mea, deși acest lucru e așa contradictoriu). Și mă trezesc că încep să îmi vină cuvinte în mână de parc-ar fi singurul lucru pe care l-am așteptat toată viața. Nu că l-am așteptat, dar e singurul cu care mă simt ca acasă. Și mi-e bine când înșir cuvânt după alt cuvânt. Mă doare când nu.
Chiar dacă uneori cuvintele-mi proprii sunt atât de departe de mine. Nu știu dacă-i vina mea, dacă-i vina cuvintelor. Poate-i o sumă.

Mi-era frică de mine înainte, acum parcă nici frică nu-mi mai e. Am devenit imună la propria persoană. Am devenit imună la tot. Pot să devin imună și la frică, dar tot nu vreau. Îmi place să simt. Vreau să simt. Sunt lipsită de simțiri, când sunt atât de plină de ele. Le canalizez într-un soi de negativism. Eu îmi ziceam adesea că nu sunt o persoană optimistă sau pesimistă, ci realistă. Minciunică. Eram optimistă, acum sunt pesimistă (și port ceva realism în mine din naștere, acela e cel care doare cel mai tare). Optimismul nu m-a părăsit cu desăvârșire, îl capăt când vreau să mă încurajez și după -l dau departe (cea mai mare minciună pe care-am spus-o în ultima vreme).

N-am obosit -adică nu m-au obosit cuvintele. În scris mi-e ușor să le aștern. În vorbă, nu. Nu astăzi. De regulă, da, dar parcă astăzi nu mai știu să vorbesc. Mă exprim altfel când îți scriu (nu ție, nici lui, nici ei, ci tuturor și poate și mie). Și parcă tot nu zici ce ai vrea să zici prin cuvinte. Sunt departe de tine, așa că nu le recitești, dar le scrii de parcă sunt cele care te definesc cu adevărat. Chiar dacă de cele mai multe ori nimic nu are sens. Tu nu ai sens. Îți găsești doar sensuri macabre, și acelea atât de inconsistente, încât nici nu îndrăznești să faci altceva decât să râzi. De tine și de ele.
Ramona, tu ești sadică, râde colega de cameră.
Iar eu îi zic c-a trecut ceva vreme de când mi s-a zis ultima dată c-aș fi.

Aș vrea să iau o pauză, dar nu știu cum. Mi se pare că iau pauze încontinuu, că trăiesc într-o pauză de când am venit la facultate, poate. Ca să nu exagerez. Și atunci, de ce mai simt nevoia unei pauze? Pauză la ce? Pauză pentru ce? Când iei pauză, nu mai ești obosit. Dar eu sunt tot timpul obosită.
Când iei pauze, dormi și nu mai ai insomnii. Și nu te mai simți sfârșit. E bine când iei pauză. Eu nu mai știu să iau pauze bune, doar bucăți de ceva care seamănă cu liniștea. Nu-i liniște propriu zisă. Am ajuns să-mi fie frică de liniște.

Am ajuns să multe, am ajuns să nu vreau să mă apropii de oameni să nu-i rănesc. Să nu le închid ușa când prind stări. Am ajuns să nu mai știu de ce o iau la stânga sau la dreapta. Am ajuns să merg pe stradă și să nu mai gândesc la nimic. Că mintea mea refuză tot, tot, tot. Și eu refuz tot. Astăzi când mergeam spre cămin, m-am gândit cât de lipsită de sens mi-e viața. Cât de lipsită de orice. Chiar și de mine. Nici înainte nu era mai brează, poate. Dar aveam două lucruri. Unul din ele eram eu. Mă aveam pe mine. Acum nu mă mai am.

Visam mai de mult c-o să mă salveze cineva. Mai visez și acum, câteodată (că-mi place să visez). Dar o să mă salvez când o să am destulă voință să o fac. După ce iau o pauză, după ce mă găsesc. Poate când o să mă am din nou. Sau motive pentru care să… Hm, da. Hai să observăm oameni care merg pe stradă cu capul în jos ca să-și numere pașii. Hai să ne uităm la oameni și să-i observăm.
Mi-e silă de vorbă, mi-e silă de tot. Nu-mi găsesc locul nici măcar în mine. O să îmi dau pielea la o parte și-o să plec. Nu-mi place realitatea, nu-mi place nici Eul. Nici altele. De-aia nu te salvează nimeni, Ramona, că nu lași și nici nu vrea nimeni (mai ales când tu nu vrei). Oamenilor le e frică de oamenii distructivi. Și nimeni nu vrea jucării stricate. Deși alea sunt cele mai frumoase. Să le dezmembrezi, să vezi cum se compun și apoi să le construiești la loc. Și câteodată ies mai bine.
Dar îți dai seama din cele de mai sus (cu ironie, scrise de tine!) nu sunt cele care te compun. Sunt minciuni la adresa ta, păcăleli spuse de tine și despre tine. Cred c-ai ajuns să nu te mai cunoști.

Nu știu niciodată să aleg titluri. Nu știu să denumesc. E cel mai dificil lucru și devine fals, dacă nu vine de la sine.

please share if you liked it
0

>pe stradă, înapoi

>Străzile înguste îi îngustau sufletul. Pășea fără sfială, dar ochii îi erau pironiți în pământ. Își număra mișcările bocancilor. Un pas, doi pași. Trei, patru, cinci. Veneau unul după celălalt. Îi mișca ea, îi mișca altcineva, nu își dădea seama. Avea oboseala cuprinsă în oase, îi dicta toate mișcările. Să o iei la stânga, să o iei la dreapta. Ea nu își simțea picioarele care se mișcau.
Sau inima care bătea. Dacă bătea. Dacă mai bătea.


Nu își simțea lacrimile care îi încălzeau obrajii înghețați. Poate că nu erau lacrimile ei. Poate că era sufletul altcuiva prins în trupul ei. Sau poate, tocmai, sufletul ei prins în trupul altcuiva.
Sau poate că nici sufletul și nici trupul nu erau ale ei. Ea era o ea care nu făcea parte din nimic, fără suflet și fără trup, poate și fără minte. Doar un fel de entitate involuată, sau poate atât de evoluată încât nu își mai găsea locul în nimic. 
Se surprinse gândind la acestea de parcă aveau vreo relevanță.
Știa că doar oboseala era cea care o făcea să îi fie scârbă. Să îi fie scârbă de sine, de străzile înghețate, de frig. De viața care continuă ca un șir nesfârșit de furnici. Dacă ar călca pe ele, șirul s-ar termina. N-ar mai merge în șir indian. Nu s-ar opri niciuna, ar merge mai departe, doar cele călcate ar rămâne călcate. Călcate, moarte, și uitate.
Dar sunt doar niște furnici, cui i-ar păsa? Și unde să găsească furnicile, să calce pe ele și să-și revină? Dar ce garanție are că-și va reveni dacă furnicile vor muri?
Poate îi va apăsa sufletul și mai rău, moartea lor. Poate ar trebui, din contră, să facă rost de un cuțit și să înceapă să anihileze umanitatea, să verse sânge. Să omoare oamenii pe care îi urăște și pe care îi iubește.

Poate ar trebui să înceapă cu sine.

Dar era noapte, iar ea trupul nu și-l mai simțea de mult.
Stația de tramvai era goală. Oamenii urcaseră într-un altul și plecaseră departe.
Nu ningea, dar bătea vântul năprasnic – venit de la ruși. Iar ea zâmbea, cu mâinile în buzunarele paltonului, legănându-se pe picioare și privind la mașinile care fugeau nervoase pe șosea.
Nu își înghiți zâmbetul ironic, că nici pe-acela nu și-l simțea imprimat pe chip.

Era într-o noapte când își transporta trupul schingiuit înapoi în camera de cămin.


pentru S. T. 
joi 20 decembrie, 2012

please share if you liked it
0

>*

>Frig. Ce frig e în camera de cămin. Tremură oasele.

please share if you liked it
0

>nu și nu.

>Te cheamă la somn. Și cafeaua băută nu mai e un impediment.

Insomnia ți-a bătut de multe ori în ușă astă seară. Ai uitat-o pe afară și nu îi dai drumul. Nu te-a supărat, dar iei o pauză. Iei o pauză de la nedormit, de la una și de la alta. Ți-ai zis c-o să-ți petreci noaptea asta cu Somnul. O noapte da, una nu, două da, patru nu. În cele din urmă, realizezi că matematica nu s-a lipit niciodată de tine.
Îți dă cu minus mereu când ar trebui să fie cu plus. Și nu știi dacă-i bun, sau nu (dar se zice că partea proastă se constată doar din rezultat; rezultatul e, aparent, mereu negativ).

Și de fapt, ți-au fost furate cuvintele astă-seară. Le-ai încuiat undeva. Și stările și noaptea și frigul.

Ai rămas cu Sorescu;
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

îți dai seama că nu (ți-) e bine când traversezi străzi în noapte și nu simți frigul.
Afară e frig, știi, dar tu ai uitat să îți fie frig.

(una din nopțile în care cauți cântec după cântec /ca să-l găsești pe cel de moment, care se apropie -dar, cum nu-l găsești, uiți, închizi calculatorul și te culci [ei zic cu toții c-ar trebui să dormi] )

ce liniște e peste tot
prea liniște. 

please share if you liked it
0