Bunica

Bunica a murit. I-a pierit sângele din obraji și au condus-o zeci de oameni pe ultimul drum. Nepoți cu strănepoți blonzi cu picioare grase și bâlbâiți care râdeau văzând caprele. Bunicului i se supseseră și lui pomeții galbeni lăsați de timp și poate că la optzeci de ani toți ochii lăcrimează, chiar și cei albaștri care n-au avut niciodată nevoie de ochelari. Oare bunica o să-și amintească c-a murit?

Pe bunica mi-o amintesc mereu măruntă, bâtrână, cu fața zbârcită și nezâmbitoare; îmi amintesc șipotul din pădure și cărarea improvizată pe care mergea cocoșată cu zece, douăzeci de litri de apă rece de izvor. Același loc năpădit acum de noroaie și gunoaie și de unde nimeni nu mai aduce apă proaspătă. Pe bunica mi-o amintesc vorbindu-mi despre vrăjile pe care vecina Mariana i le făcea bunicului; credeam și eu că doamna cu zece copii, tânără încă, cu bust generos e o vrăjitoare cu batic, asta fiind poate principala ei virtute (spre deosebire de Nastasia din vale care nu purta niciodată batic, chiar dacă nu mai era de mult tânără). Pe bunica mi-o amintesc stând pe prispă în căutarea vieții pe care o uita periodic și nediscriminant, mi-o amintesc citindu-i versete din biblie din care nu voiam să înțeleg nimic, iar ea uitând că sunt acolo și doar măsurând zarea cu ochii mâncați de orbite. Pe bunica mi-o amintesc cu iubirea și frica de Dumnezeu pe care le-am lăsat de mult în urmă.

Bunicul poate și-a amintit mai multe despre femeia cu care a împărțit o viață, un pat, o casă, o masă, toate animalele și câmpurile lucrate și cu care a muncit cot la cot, dar câteodată mai puțin. Poate că bunicul și-a amintit zâmbetul pe care eu nu l-am văzut niciodată, dar toți ne aminteam dârzenia și mândria din ochii ei; sub carapacea ei de femeie bătrână și măruntă se afla un dragon care nu scotea flăcări. Fața bunicului o citesc toți, dar poate știi tu că inima lui tremură și de dor și de ușurare? Cu bunicul nu mai poți vorbi niciodată despre ea; poți să vorbești despre cartofii plantați în bilon, despre nucul înfrunzit, despre merele căzute din copac, cu bunicul poți vorbi despre fântâna săpătă la doar doi metri aici unde pânza freatică e sus, nu ca la ei, dar niciodată despre bunica. Oare bunica o să-și amintească că după moarte nu trebuie să mai muncești?

Imaginea pe care o păstrez asupra ei se amestecă cu o fotografie veche pe care nu am văzut-o niciodată și cu una a mamei: o fetișcană zâmbitoare cu un puiuț de câine în brațe, poate chiar negru; ea cu urechile mari, clăpăuge pe care nu le-a păstrat deloc la maturitate. O față pe care o recunosc și nu o recunosc, nu e fața mea, așa cum m-am obișnuit, e fața bunicii, poate așa ar arăta zâmbetul ei, poate așa arătau ochii ei albaștri când nu erau furați de adânciturile nemiloase.

Pe bunica mi-o imaginez fiind această fetiță care e mama, fotografiată la sfârșitul clasei a patra, înainte de jumătatea secolului douăzeci, mândră, cu ochii scăpărând triumfător. Mi-o imaginez cu inteligența vuind din toată ființa ei, îmbrăcată într-o uniformă veche, ponosită, dar cusută de mama vitregă pe care n-a putut-o suferi (și mai ales ierta) până în ultimul moment.

În fotografia aceasta cu mai multe fetițe unde ea este cea mai deșteaptă, cea mai puternică, cea mai mândră, o văd pe bunica aceea care nu a luat o decizie de două ori, care și-a purtat hramul până în ultima secundă, care nu cunoștea nici oboseala și nici faptul de a se da bătută vreodată. Fetița asta cu codițe lungi, împletite, la finalul ultimei clase de școală radiază și o formează pe bunica care stă îmbrăcată în negru într-un sicriu de lemn lăcuit, cu ochii închiși și mâinile împreunate la piept. Aș păstra fotografia asta în hol acolo unde s-o văd mereu și să știu că ea e femeia care și-a purtat copilul mort în brațe de la spital, prin pădure, peste pârâu și care a doua zi s-a dat jos din pat și a mers la câmp.

Bunicii i-au cumpărat multe haine noi și baticuri colorate pe care le-au dat de pomană. În cantina bisericii au făcut o masă mare unde s-a plâns, s-a râs, au dat de pomană tuturor săracilor adunați pe lângă biserică, bogdaproste, s-o odihnească Dumnezeu. Bunica ar fi mers mai departe la școală, n-ar fi purtat niciodată o fustă mai scurtă decât cea care ajunge la glezne și poate puțin mai aproape de genunchi; bunica ar fi făcut în continuare mămăliga tare, s-ar fi închinat la Dumnezeu și ar fi spus toate rugăciunile fără să se uite în carte; și știindu-le totuși pe de rost, din inimă, le citea oricum în fiecare seară. Bunica nu ierta niciodată și poate dumnezeul ei nu era cel al iertării. Fetița aceea din uniformă a crescut într-o fată frumoasă cu urechi mari, o femeie care a născut mai mulți copii și care duminica mergea la adunare să cânte, Ruga Maicii, Slăvit Să Fii, Slăvit Să Fii, Când te am pe Tine Doamne. Și femeia aceea s-a transformat în bunica noastră pe care o știam cândva spunând niște glume pe care nu ni le amintim. Oare bunica și-a amintit de noi?

Nu am fost la înmormântarea ei. În ultimii ei ani, nu am văzut-o deloc. Mă trezesc înțelegând pentru prima oară fotografia post-mortem, o italiancă cu fetița ei moartă în brațe, vie ca o păpușă de porțelan cu buzele întredeschise și o cruce mare la gât, îmbracată într-o rochie stufoasă, poate chiar nouă, poate chiar colorată. În ochii mamei se citește toată absența din ochii celeilalte. Și totuși, dacă am fi imortalizat-o astfel pe bunica, nu ne-ar fi iertat niciodată. Și degeaba. Cine ar vrea s-o vadă pe bunica cu ochii închiși?