Do androids dream of electric sheep?

Scenariu. Ce-o să te faci dacă într-o zi doar să îți cumperi o amărâtă de oaie te-ar costa o avere? Să nu mai zic un câine. Sau o pisică. Și singura manieră prin care ai putea să îți păstrezi măcar o parte din demnitatea ta (subconștientul lucrează predictibil în condiții de presiune socială și nu numai) este să ai un animal. Pe care nu ți-l permiți. Cumperi o oaie electrică pentru că oaia “naturală”, “vie” ți-a murit de nu-știu-ce-boală răspândită în lumea oilor.   Dar tot ce faci de aici înainte este să te gândești cum să îți cumperi un animal viu, cum să iei o altă oaie. Vie, nu electrică. Chiar dacă trebuie să lupți înmotriva propriei “empatii” sau dorințe. De fapt, nu e așa dramatic, tot ce îți dorești e un animal viu. Ca toată lumea. A-l avea înseamnă TOTUL. Pentru că doar un animal poate să facă apel -real- la empatia ta, prin excelență umană. Și într-o societate în care determinarea “calității de a fi ființă umană” este însăși un sistem de măsurare a empatiei, a avea un animal este fundamental. Și ca să reușești să-l cumperi, tot ce trebuie să faci este să omori (“retire”) niște andys, niște androizi. No big deal. Chiar dacă, făcându-ți testul de referință pentru empatie, descoperi că empatizezi cu femeile android.

Cartea ar fi putut fi mult mai mult. DAR, chiar și așa, e fenomenală. Philip K. Dick surprinde o ipostază ipotetică a dezvoltării și evoluției ființelor și naturii umane absolut posibilă. Absolut probabilă. De fapt, unele dintre elementele cărții sugerează faptul că omul rămâne tot om, indiferent de evoluția lucrurilor (și mai cu seamă, bărbatul tot bărbat -I’m watchin’ you, Deckard). Nu pot să mă bucur că nu am citit cartea până acum, mă bucur însă că am făcut-o FIE și acum. Philip K. Dick nu e lipsit de sentimentalismele existențiale de care eu mă simt atrasă -doar că nu sunt scoase la suprafață, ci aruncate în diverse aparențe pe care ador să le descopăr.

Cu toate că e o carte SF, nu e lipsită de vitalitate (are din belșug), iar problemele apărute acolo legate de disonanța human-android sunt poate cu atât mai actuale azi când luăm contact direct, nemijlocit, cu tot ce înseamnă calculatoare, rețele de socializare, lume virtuală, AI (inteligență artificială). Bine, poate că suntem departe de Nexus-6, dar putem înțelege problema. Și pentru că o înțelegem, cred că cea mai mare temere a unui om ca mine ar putea fi faptul că vom fi prea dobitoci pentru a putea manevra lucrurile iscusit. Nu pentru că nu aș avea încredere în tot ce înseamnă ființa umană, ci pentru că-i înțeleg dedesubturile și natura colorată. Dar asta e altă discuție.

Nu suntem departe de ideea de empathy box și de a fi conduși de sistemul Mercer (un fel de grup fanatic pe Facebook care face apel constant la empatia ta și condiția cam păcătoasă a omului, dar te iartă și te înțelege și nu te judecă, te duci acolo să îți verși amarul și să faci parte din comunitate). Nici departe de Buster Friendly. Doar că au luat forme mai metaforice -sau reale. Suntem într-o conexiune constantă și reală cu ce nu e uman. Și pentru că suntem ființe libere și inteligente și superioare, cucerim și manevrăm lumea vituală și deținem AI sub degetu’ nostru mic. Because empathy. Because we matter. Săraca Luba Luft, păcatul ei cel mai mare e că e android. Vezi? Aproape că suntem în cartea lui Dick.

Do androids dream of electric sheep este o carte extraordinară. O recomand.

PS: poor goat. Who said androids don’t feel anything  for their comrades? Darn. see the irony ?

One Comment

  1. Pingback: retrospectivă literară 2017 | de vorbă cu sine

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image