Ai uitat să râzi, Bogdan Munteanu

bogdan munteanu, ai uitat să râzi

Câteodată am chef să mai explorez și literatură contemporană (sunt atâtea titluri mari pe care încă nu le-am citit și/sau descoperit, astfel că rămân de multe ori pierdută prin alt secol și alți ani; de exemplu, acum explorez minunata lume din Fundația lui Asimov)… dar mai ies din vizuină și în ultima vreme am devenit ceva mai curioasă cu privire la ce se scrie astăzi pe la noi.  Încerc să recuperez ce nu am descoperit la timp, sau poate că doar acum este timpul potrivit.

Am dat de cartea lui Bogdan Munteanu din întâmplare, urmărind o recomandare pe nicăieri altunde decât pe marele Facebook. Mi-a plăcut mult titlul (și, guilty as charged, coperta!) așa că am luat-o fără să stau prea mult pe gânduri. M-am apucat de ea mai de mult, am răsfoit-o și am decis că încă ‘nu am chef’ sau încă ‘nu mă atinge’, ‘nu îmi spune nimic’. Nu eram sigură dacă e de vină cartea sau sunt eu sau pur și simplu momentul dintre noi două, așa că am așteptat (un sfat neprețios, serios: reading sometimes is also about timing!)

Am terminat-o azi. E o colecție de povestiri despre o serie de personaje care sunt semi sau chiar conectate între ele, deși detalii explicite în acest sens (în sens chiar descriptiv) nu există (și asta face întregul volum cu atât mai interesant și promițător). Povestirile scurte sunt cumva rămășițe, frânturi din ‘viața reală’ a unor personaje potențial reale (cu probabilitate mare datorită profilului și limbajului). Unele povestiri te întâlnesc mai bine și mai serios, sau poate mai intim, mai privat, în timp ce în legătură cu altele rămâi distant și ‘nepătruns’. It’s all about timing, cum ziceam, dar totodată ține și de o înclinație pe care o ai sau n-ai.

Bogdan Munteanu nu pare să îți lanseze nici o proză prea pitorească, nimic care să sugereze vreo subtilitate narativă a la Mc Ewan sau vreo frântură suprarealistă de existență a la Ana Maria Sandu. Dar povestirile din volumul ăsta au pretenția să fie totuși rupturi din existența unor personaje-oameni. Limbajul o ia razna, ca la el acasă, în scriitura asta (vulgar, explicit, tipicar, în zona unui disfemism aproape simpatic: bă, mă, dar mai ales altele mai explicite, familiare, tare românești și poate cumva nostalgice pentru unii). E inevitabil să n-ajungi la concluzia că povestirile sunt oglindiri ale realității (prin limbaj și întâmplări), dar a unei realități punctuale, definită de micile evenimente ale vieții (indiferent de etapa vieții, copilărie, adolescență, maturitate). Unu, limbajul este unul fără perdea și doi, personajele sunt complet nedichisite și complet aruncate în scenă nu pentru a le da viață, ci pentru că ele deja existau astfel.

Nu e rău ce scrie și cum scrie Munteanu, dar nu este nici extraordinar. Anumite povestiri m-au lăsat rece. Deși înțeleg ‘care e treaba’ cu limbajul folosit și intuiesc că-l folosește aproape involuntar (datorită realității sale), mi-e greu să uit că anumite replici, instanțe, povestiri, chiar și descrieri m-au lăsat rece, le-am găsit greoaie, false, nu prea adevărate, nu știu cum să spun. Poate pentru că universul limbajului meu este unul puțin diferit și poate mai pudic (în esență, dar nu chiar) și atunci nu am putut să mă identific complet cu anumite istanțe ca fiind ‘spontane’ și le-am găsit mai mult artificiale.

Miza acestor povestiri pare să fie una aproape ‘verbală’, povestea se spune prin prisma unei pasiuni necesare, cumva, printr-un soi de povestire care se dorește a fi aruncată în vorbe mai degrabă decât scrisă. Lucru care o salvează și totodată o detronează (pe narațiune) pentru că adesea îi iese foarte bine, dar alteori… cam absentează. De aceea am avut dificultăți la început în a-mi da seama dacă-mi place sau nu scriitura lui. Am ajuns la o concluzie simplă…

Nu-mi displace. Mi-ar plăcea să mai explorez. Nu mi s-a părut extraordinar, dar pe alocuri m-a atras. În special două povestiri. Una cu un anumit Johnny (deși ‘plot-ul’, ca să-l numesc așa, n-o să fie neapărat pe gustul tuturor și e de o vulgaritate sentimentală aproape penibilă, mi-a plăcut mult) și ultima povestire legată cumva de aceasta, numită chiar Ai uitat să râzi. Aia mi-a mers cel mai bine la suflet. Mi s-a părut cea mai reală și totodată cea mai în concordanță cu limbajul și tipul de narațiune (liber, pasioinal, verbal) folosit de scriitor.

All in all, worth your time. Uneori literatura este și despre a explora anumiți autori cu potențial și a descoperi chestii mici acolo unde poate nu le așteptai. Așa a fost și ultima povestire din volumul ăsta, cu titlul de pe copertă. Am simțit-o ca fiind foarte reală, actuală, nepompoasă, foarte… cum s-ar zice, cotidiană, dar totodată nesuperficială. Te face să zici: chiar așa, nene, uite chiar așa se întâmplă câteodată, pfiu!… Ceea ce nu e neapărat rău :).

…și încă un gând. Nu este chiar nemilos cu personajele sale, Munteanu, dar pe cele pe care pare să le arunce din sine mai degrabă decât să le atragă de afară, pe acele personaje pe care le deține mai mult decât le împrumută sau dobândește, le cam pune în poziția aceea aproape modestă și aeriană de ‘pămpălăi cu diplomă, dar probabil cu suflet bun (în esență) și cu oarece probleme de comunicare, probabil într-o fază acută de introvertire inevitabilă’. Cu alte cuvinte, opusul celor care creează personaje OP (overpowering) și frumoase și deștepte și minunate. Personajele lui Munteanu sunt aproape prăpădite și cam pline de defecte, dar în esență… simțit și nesimțit de umane.

Încă ceva. Nu-i neapărat drăgălaș în descrieri și povestiri. Nu-i un lucru deloc rău. Nu știu cât e artificiu și cât franchețe, dar a fost bine.

please share if you liked it
0

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image