2017

N-am mai scris. Ultima zi din an. Despre ce să scriu? Nu-mi place să-mi forțez postările pe blog -deși, câteodată, poate ar trebui. Da, da, ăsta e motivul pentru care nu am mai scris de ceva timp, deși poate aș fi avut de spus una sau alta. De fapt, proiectul meu deja început despre cărți nu a fost subit abandonat (sau în nici un alt fel abandonat), dar îmi trebuie o anumită dispoziție pe care nu am reușit s-o cuceresc. Cu alte cuvinte, vor veni și postările respective.

Despre anul acesta ar fi prea multe de spus. Însă majoritatea personale sau prea personale -nu neapărat pentru a fi redate pe blog cât pentru a stârni vreun soi de interes pentru o ‘a treia parte’, (cel puțin) așa-zis obiectivă. Hm. Nu contează foarte mult. Intru în 2018 cu optimism. Recitind poate postări mai vechi, aș da peste un soi de (po)stări pseudo-existențialiste cel puțin negativiste. Nu pentru că aș fi fost vreodată un, adică o, pesimist(ă) convinsă, ci pentru că pur și simplu traversăm cu toții etape de formare și transformare. În ultimii ani m-am bucurat mai mult de micile lucruri, triviale, și nu am mai fost cuprinsă de același soi de neliniște existențialistă (hai să nu îi zicem chiar anxietate) și nici de lipsa oricărui sens.

Să ne înțelegem, problema nu a dispărut, nu am dovedit-o eu (nici măcar doar pentru mine), ci pur și simplu abordarea asupra existenței a suferit o oarece mică schimbare în universul Ramonei (adicătelea, al meu 🙂 ).

Vorbeam cu I. despre credința în ceva ieri (despre ‘destinul’ nostru ca ființe umane, ce se întâmplă după ce murim, why there’s -must be- something rather than nothing). Și deși înțeleg punctul său de vedere, nu mă aliniez lui. Nu pentru că aș fi neapărat nietzscheană (pentru că perspectiva despre ubermensch îmi este ușor străină) și departe de mine de a fi adeptă înfocată a filosofiei lui Nietzsche -să ne-nțelegem, îmi plac anumite părți și îmi place să-l citesc, cu micile și marile defecte și minusuri ce vin odată cu această activitate; și chiar cred că este înțeles eronat în anumite direcții, dar nu fac o religie din pasiunea mea pentru un filosof sau autor sau… personalitate intelectuală?

Ei, întorcându-ne, întorcându-ne. Nu pentru că aș fi nietzscheană sau altceva în linii din astea, pur intelectuale și profund ateiste și… hai să recunoaștem, agresive. Nu. Pur și simplu nu cred și nu pot crede că ‘there is something rather than nothing’, indiferent de ce și cum definim această existență sau oricum am vrea să o numim (Dumnezeu, zei multipli, energie, who knows).

Desigur, nu spun ”sigur nu există (ceva)”. Nu stau însă nici neutră: poate e, poate nu e. Mă simt iresponsabilă și nu pot trăi astfel. Am o responsabilitate față de propria-mi persoană: de a-mi admite credințele și (ne)credințele și de a trăi, măcar parțial, în conformitate cu acestea (animalu’ moral). Ideea este următoare: posibilitatea absenței oricărei existențe superioare, a unui ‘something rather than nothing’, nu mă sufocă, nu mă disperă, nu îmi îngreunează existența. Oh, o să ziceți, păi asta pentru că nu ești în căutarea  Adevărului.

Da, ați ghicit. Nu sunt, pentru că sunt convinsă că Adevărul nu există. Există adevăruri mici și mari. Nu mă apasă lipsa sensului, nu mă apasă să știu, să fiu ocrotită de o existență superioară. Să exist după moarte. Nici măcar nu pot înțelege existența, sub orice fel, după momentul final. Sigur, e disperant, dar e un teren necunoscut care a încetat să mă intereseze din perspectiva ADEVĂRULUI. O discuție despre este întotdeauna interesantă, excitantă. Îmi place să vorbesc despre prea multe și câteodată cu exagerat de multă pasiune -blablabla.

Dar nu mă apasă. Înțelegi? Nu mă apasă lipsa unui sens. Pentru că existența mea are un mic sens, din ăsta superficial și cotidian. Îl translatez în termeni banali… exist, și atâta vreme cât o fac, pot să merg înainte. Ce depășește acest orizont, arunc numa’ în detrimentul discuțiilor mai mult sau mai puțin picante și teoretice. Plăcute, le caut, sunt perfidă ca un pseudo intelectual. Deci, cum ziceam, nu mă apasă.

Așa că în 2018 nu intru cu speranța să descopăr tocmai eu Adevărul. O las pe seama altora. O să-mi doresc doar sănătate și lucruri banale, să creștem mari, frumoși, în direcții frumoase, pozitive, să ne depășim, să citim, să fim mai buni, să ne bucurăm unii de alții. Cum ziceam, banalități.

Ne auzim anul viitor. Despre cărți, sigur.

 

please share if you liked it
0

Studentă la Facultatea de Filosofie. Sunt convinsă că de multe ori mari părți din filosofia lui Nietzsche nu se înțeleg. Dar pe blog vorbesc despre orice. Câteodată îl prefer pe Dostoievski, chiar dacă și Kafka mă fascinează (totuși, mă sperie absurdul lui, cred că prefer anxietatea absurdului lui Beckett). La final de program, Jose Saramago rămâne autorul favorit -din ultimii 2-3 ani, aș zice. Și totuși…
Îmi place poezia japoneză, scriu versuri alandala, mă fascinează limbile străine. Îmi plac câinii, vinul, plimbările, toamna, anime, manga. Evident, cărțile, scrisul, și tot ce reprezintă Creativitate și Fascinație. Una dintre cărțile mele preferate este Satyriconul lui Petroniu. Manga ‘Kyou kara ore wa’, iar anime 5cm per seconds (pentru că imaginația și creativitatea lui Makoto Shinkai lovește fix unde trebuie).
Sunt mamă. Adesea nu dorm și nu am timp de nimic.
Iar aici scriu despre tot ce mă reprezintă și ce nu. Imaginar sau nu. Ficțiune sau nu. Viața e trecătoare, dar cum ar zice Kobayashi Issa, „și totuși, și totuși”

Posted in: existențiale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image