2 minute și 29 de secunde

M-am lăsat de fumat.

Am promis că mă las. Mi s-a părut că am făcut-o… nu, am avut convingerea fermă c-am făcut-o până acum două minute și douăzeci și nouă de secunde. De ce m-am apucat din nou? Nu, nu e adevărat, nu m-am reapucat, ci nu m-am lăsat niciodată. O singură grijă inutilă, un singur gând pesimist, o poală de nervi întâmplători – toate acestea sunt suficiente pentru a-mi readuce adicția, pentru a-mi aminti cât de nefolositor și lipsit de ambiție sunt. De ce am renunțat la toate schimbările pe care mi le-am propus? Mi le-am dorit vreodată cu adevărat?

Mi-au plăcut totdeauna nopțile reci, înstelate, când singurul lucru care te poate dispera e liniștea absurdă …și poate greierii care apar de niciunde. Nu, n-au de unde să fie greieri aici, deși liniștea persistă. E o liniște diferită de cea pe care-am experimentat-o de-a lungul vieții, trăind la țară. Liniștea dintre blocuri nu e niciodată absurdă (și plăcută), ci mai degrabă neliniștită – este o liniște neliniștită; te aștepți să nu se audă nimic, dar auzi o mașină trecând pe stradă, niște adolescenți încă umblând pe străzi, rebeli; poate un bețiv care a uitat unde locuiește, un bărbat care stă încă cu televizorul aprins și fereastra deschisă… Se aud zgomote mici, nu știi de unde să le iei. E o liniște diferită -poate pentru că nu se sparge de nicăieri, ci tu te aștepți s-o facă… Te aștepți ca liniștea să revină iar și iar, iar și iar, dar te aștepți totodată ca ea să dispară sau să fie tulburată de un mic gest… un pahar spart, o mașină trecând pe stradă, niște voci necunoscute, un cântec de chitară -ceva, orice. La țară, în vechile mele timpuri, liniștea absurdă nu era spartă de nimic altceva decât de cântecul greierilor… era cel mai liniștit cântec pe care-l puteai auzi.

Îmi plac încă nopțile, chiar și printre blocuri, chiar și de la fereastra apartamentului meu, undeva la etajul 5.  E o liniște diferită -și nici stelele nu le pot vedea la fel de bine, dar nu dă greș în a mă fascina și totodată în a mă lăsa să mă pierd. Poate că tocmai o noapte ca asta m-a făcut să uit de promisiunea mea, m-a făcut să uit c-am promis să mă las de fumat. Am promis, da, nu m-am lăsat de fumat, ci am promis c-o voi face. Oamenii promit tot felul de lucruri de-a lungul vieții; oare de ce? Oare de ce facem promisiuni pe care nu avem de gând să le ținem? Aici e buba, avem de gând să le ținem în momentul în care le facem, dar pe parcurs… pe parcurs ne schimbăm. Nu știu de ce ne schimbăm… Știu doar c-am ieșit furios din bloc să mai cumpăr niște bere, iar când m-am întors… când m-am întors aveam deja pachetul de Dunhill în buzunar și o brichetă mică, roșie. Culoarea ei preferată – am făcut-o inconștient, cine știe? Mi-am aprins o țigară înainte să știu ce fac -și iată, aici, între blocuri, m-am apucat să fumez. Nu știu la ce m-am gândit când am făcut-o, poate nervii m-au determinat, poate stresul, poate noaptea inutilă și incapacitatea de a vedea nenorocitele de stele. 
Dar acum m-am calmat, m-am calmat și am uitat de ce m-am enervat – ce m-a făcut să ies așa din apartament și să uit de mine? Da, ne-am certat. Poate că ar trebui să stau afară până ne pleacă musafirii. Poate că n-ar fi trebuit să avem musafiri deloc – la ce bun? Când de abia ne mai înțelegem între noi. Nici nu-mi amintesc de ce-am început să ne certăm… Nu-i adevărat că nu ne mai înțelegem între noi -am mințit; acum că mintea-mi devine mai limpede și nervii încep să dispară, îmi dau seama că am mințit. Ne înțelegem la fel de bine ca întotdeauna -dar nu din aceste mici și inutile certuri se despart unii oameni? Poate c-ar trebui să ne comportăm mai frumos unul cu celălalt, poate ar trebui să ne amintim, atunci când țipăm unul la celălalt, că de fapt vrem să fim împreună; să ne apropiem unul de altul și nu să ne depărtăm… de fiecare dată când ne certăm ar trebui să ne amintim că vrem să ne atingem, nu să ne lovim; că vrem să ne mângâiem, nu să ne rănim.

La ce bun? Poate că după ce o să termin țigara asta, vor dispărea odată cu fumul și grijile mele, și certurile, și nervii și incapacitatea de a merge mai departe. În fond, ce e mai important pentru mine acum, răceala plăcută a nopții și țigara dintre blocuri, sau ea care m-așteaptă furioasă în apartament? Da, cred c-am s-aștept să plece musafirii, la ce bun să mă-ntorc în căldura și înghesuiala din apartament? Și, în fond, cine spune c-are să mai fie furioasă atunci când am să mă-ntorc?

 

Musafirii se deciseseră să plece de îndată ce el ieșise nervos pe ușă, cu promisiunea că va mai aduce niște bere. Știau cu toții că n-are să se întoarcă curând.

– Nu-i bun de nimic când se enervează…

– Nu știu cum îl mai suporți…

– Nu v-ați potrivit niciodată…

– Nu faceți altceva decât să vă certați, poate c-ar fi timpul să…

Dar ea îi expediase repede afară și le promisese să se vadă curând. Se întrebă pe sine cum putea minți atât de frumos, cu zâmbetul pe buze… și totodată își aminti că nici ei nu erau sinceri, că nici ei nu o tratau de parcă ar fi contat pentru ei. Pentru ce atâta tevatură, atâta circ? Pentru ce simțise nevoia să își verifice relația prin acești oameni care nici măcar n-o cunoșteau? Nu-și făcuseră ei doi suficiente promisiuni pe care nu și le ținuseră, suficiente asigurări mincinoase care erau oricum mai sigure ca toate idioțeniile fără sens rostite de așa zișii buni prieteni?

Poate obosiseră amândoi. Și, închizând ușa în urma ei, se întoarse în bucătărie și-și scoase două țigări ascunse într-un dulap. Până se-ntoarce el, își zise, am să mă calmez cu câteva fumuri. Își aminti în timpul ăsta multe dintre promisiunile pe care și le făcuseră ei de-a lungul timpului și cum nu și le ținuseră niciodată. Probabil greșise iar atunci când îi chemase iar pe toți oamenii ăștia la ei acasă. Ce vrusese să verifice? Știa doar că nici unul dintre ei nu-l place; și atunci, ce vrusese? Poate doar simțise nevoia să se răzbune pentru cât de indiferent se purtase cu ea în ultima vreme… poate că fusese mai mult de atât, cine știe? Cu cât se gândea mai mult, cu atât uita mai repede… de altfel, de ce nu se întorcea? Știa doar că ea avea să-l aștepte până dimineață dacă era nevoie… știa doar și el, la fel de bine ca și ea, că promisiunea că el se va lăsa de fumat nu era decât o farsă, cum fuseseră toate celelalte promisiuni dintre ei doi. N-aveau nevoie de promisiuni, făceau întotdeauna ceea ce își doreau să facă – promisiunile erau doar metode de a-și aminti că au crescut, c-au devenit adulți, că trebuie să fie responsabili. Dar ce era responsabilitatea, și ce însemna să fii adult? poate că încă nu descoperiseră acest mare, mare, mare și stupid mister.

Dar ea avea să-l aștepte oricum, poate avea chiar să stea la fereastră și să-l vadă când intră în bloc. Ce-ar fi putut să facă altceva? Oricum n-ar fi putut să doarmă știindu-l undeva afară, singur, gâdindu-se la greierii pe care-i asculta când era copil… Căscă, terminându-și cea de-a doua țigară, dar hotărî să își facă o cafea și să n-adoarmă. Poate-ntre timp putea chiar să curețe apartamentul -în fond, toată petrecerea inutilă fusese ideea ei. Iar el avea să se întoarcă, probabil mai târziu, după ce va fi fumat suficiente țigări și-și va anunța înfrângerea. Fără ca ea să-i fi spus nimic, el va veni și o va privi în ochi, vinovat. ”Da”, îi va spune, ”mi-am încălcat nenorocita de promisiune. De mâine…” iar ea-i va spune că n-are rost, nu-și va ține niciodată o promisiune… și el va vedea curând scrumiera cu două mucuri de țigară strivite în scrum, și atunci și ea va zâmbi vinovată. Nu-i nimic, se va gândi el zâmbind acuzator, suntem făcuți din aceeași bucată.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*
To prove you're a person (not a spam script), type the security word shown in the picture. Click on the picture to hear an audio file of the word.
Anti-spam image